Micul infern, comedie în trei acte, scrisă de Mircea Ștefănescu (1898-1982) și regizată de Mircea Cornișteanu, se joacă pe scena Teatrului Național de ani buni și de cele mai multe ori cu casa închisă, iar acesta este motivul pentru care am reușit să prind bilete abia din a treia încercare. Atracția mea pentru montările clasice, distribuția acestei piese și începutul stagiunii n-au făcut decât să mă entuziasmeze peste măsură. Iată-mă, așadar, într-o seară de vineri, intrând cu nerăbdare în sala Studio a Teatrului Național și ocupându-mi locul cu satisfacția copilului ce a primit prăjitura mult visată.

Acțiunea din Micul infern se întinde pe mai multe decenii din prima jumătate a secolului trecut și urmărește planul domestic al unei familii, cu suișurile și coborâșurile aferente: aniversări, secrete, schimbări de carieră, tachinări meschine, intrigi mărunte, resentimente și concluzii amare. Cuplul nu mai este o pereche, ci un fel de pereche extinsă, în care cei ai casei își revendică locul. Galeria de personaje este una previzibilă (soția încântătoare și frivolă, soțul gelos, îndrăgostitul incurabil, soacra despotică, secretara provocatoare, servitorul umil), iar partiturile lor nu surprind cu nimic, fiind bine înrădăcinate în clișeele comediei (dejucarea unor planuri printr-o manipulare aparent inofensivă, amenințarea plină de patetism cu sinuciderea sau cu divorțul, nevoia ridicolă de atenție etc.). Trecerea timpului peste această familie și concluzia piesei întăresc o convingere enunțată încă de la început, aceea că familia este "micul nostru infern", din care scapă cine poate.

Dintre prezențele scenice mi-au atras atenția Rodica Popescu Bitănescu, tonică și spumoasă în rolul soacrei autoritare și băgăcioase, care face și desface noduri existențiale, și Marius Rizea, în rolul eternului îndrăgostit, cu o interpretare oarecum ingenuă, dar extrem de bine dozată.

Micul infern este, desigur, un produs al epocii sale și a avut efectul scontat în rândul spectatorilor, dar auzind poante banale urmate de hohote de râs, nu mi-am putut înfrâna un anumit sentiment de inadecvare. Cât de relevante mai sunt textele de acest fel pentru noi, cei de acum? Ce spune despre noi faptul că ne amuză aceleași șabloane umoristice? Într-o anumită măsură, teatrul este o oglindă atât prin ceea ce este prezentat pe scenă, cât și prin ceea ce se întâmplă în public. Există și un spectacol uman dincolo de piesa în sine (spre exemplu, nu mă mai satur să-i privesc pe cei care întârzie, cei care vorbesc mult și tare, cei care se foiesc întruna etc.) și nu pot să nu mă întreb ce anume din noi se regăsește într-o serie de replici cu aluzii atât de uzate, încât par străvezii, lipsite de orice consistență. Dar poate că sunt subiectivă. Poate că anumite piese de teatru au pur și simplu menirea de a oferi publicului câteva ore de destindere, iar eu am ratat-o. Cert este că am plecat acasă cu mai multe întrebări decât râsete, ceea ce este, până la urmă, un câștig.