Câte făcuse pentru ei și-acum, zgârciobii dracu’, se certau pe o rampă nenorocită. Că e scumpă, că nu se potrivește, că se-accidentează copiii. Cădea-le-ar ochii din cap! Înțelegeau cât suferă?!

Uite, ea fusese mereu la datorie. Avea scăunelul din lemn lipit de ușă. Se cățăra pe el cu tălpile goale, așa stătea prin casă, și își lipea ochiul de vizorul rotund. Imaginea se întindea, căpăta parcă o nouă dimensiune. Holul de la parter, ușa liftului și intrarea în cabinetul stomatologic. Avea privirea ageră. Și multă răbdare.

Uite, Ioneștii cumpără apă din aia scumpă, Vâlcele. Se și găsește greu. Mironeasca duce baxurile de bere, cică pentru bărbatu-său, dar și ea le suge, o-ho. Andruța, fătuca blondă de la 3, își plimbă plodu’ în sus și-n jos. Moare, săracă, puțin câte puțin. La vârsta ei, ar vrea să zburde, nu să păzească un mucos. Da’ cum îți așterni, așa dormi.

Ei îi ziceau Pântecuța. De când se știa, avea pântecul bombat, ca și cum ar fi borțoasă. Dar niciodată nu rămăsese gravidă. Schimbase doi bărbați și câte mai pătimise din cauza uscăciunii din interior. Iar la bătrânețe era singură, doar ea cu scăunelul din lemn și imaginea rotunjită și întinsă, cu nuanțe albăstrii, din vizor.

Avusese o viață lungă, dar nu obișnuia să depene firul în sens invers. Un singur moment devenise un cui înfipt în inima creierului, unde pulsa cu rugina melancoliei. Căci destinul se agață uneori de o așchie, se prinde acolo și firele care te trag într-o parte sau în alta plesnesc. Așa pățise și ea. Lucra ca vânzătoare într-un ABC de cartier, un magazinaș cu mezeluri, hârtie igienică, ulei și vreo două feluri de deodorante. Plus un frigider burdușit cu bere și vin la pet. Și-i plăcea. Nu toți pot fi medici, avocați și profesori. Iar ea iubea să discute cu oamenii. Își învățase clienții după nume, îi saluta, le știa secretele și bârfea, cot la cot, cu ei.

Dar patronul își băgase o nepoată la înaintare și pe ea o concediase. Atât și tot ar fi fost bine. Dar a dat-o afară cu scandal, că cică furase din gestiune. La acest punct, cuiul din creștetul Pântecuței picura oțet și toată ființa începea să-i tremure de revoltă. Nu furase, căci iubea să fie în preajma oamenilor. Dar ce alt patron s-o mai angajeze cu asemenea zvonuri?

Și uite-o captivă în apartamentul ăsta de la parter, singură, după ce ultimul ei bărbat își crăpase capul ca un bou, în dreptul birtului de la gară. Ducea dorul sforăiturilor lui, muzică monotonă pe care adormea ușor. Sigur s-ar fi topit pe picioare, și-ar fi uscat și burta, și numele fără ideea născută din deznădejde.

De la un film începuse totul. O lălăială britanică sau ceva asemănător. Văzuse acolo că fiecare clădire mai acătării are portar. Un om care-i știa pe locatari, le păstra secretele, îi ajuta.

Imediat mută scăunelul din baie, cel pe care-l folosea ca să urce în cadă, și-și luă în primire postul din spatele ușii. Românii nu erau prea inteligenți, ca străinezii, așa că s-ar fi speriat dac-o vedeau pe hol. Ea făcea totul pe ascuns, aduna informații, urmărea persoanele suspecte, deschidea imediat ușa și se arăta bățoasă când vreun necunoscut dădea târcoale. Și-așa trecuse timpul. Bătrână, dar tot cu pântecul mare.

Doar scăunelul o trădase și-ntr-o zi se trezi că ceva cârâie sub ea și dă cu capul de frigider, apoi de perete și mai cârâie ceva, de data asta oasele.

Iar acum, nenorociții pe care-i servise atâția ani, nu se înțelegeau să monteze o rampă pentru scaunul ei pe rotile. Așa că stătea cu ușa deschisă la apartament și-i lua pe toți la întrebări. Ei, ce mai ziceți?! Nenorociți zgârciobi…