O convorbire Augustin Cupșa – Ardian-Christian Kuciuk

În familia literaturii române, Ardian Christian Kuciuk (alias Ardian Kycyku) are o poziție aparte pentru că, înainte de travaliul neobosit de traducător între limba română și albaneză, este un prolific autor – prozator, dramaturg, profesor universitar, eseist, editor, dar și realizator de scurtmetraje; un autor bilingv, trebuie spus, pentru că Ardian Kyçyku scrie cu aceeași ușurință în albaneză, limba sa maternă, și în română, limba de adopție, ceea ce puțini scriitori reușesc. A venit în România în 1991 și a urmat cursurile Facultății de Litere, cu un doctorat în Literatură Comparată, stabilindu-se definitiv în București, o ședere de mai bine de 30 de ani, întreruptă doar de drumuri acasă, la Pogradec, de rezidențele literare sau de perioada în care a fost visiting professor la Belgrad. În România predă Semiotica și Stilistica Teatrului, un domeniu care i-a acaparat tot mai mult scrisul, piesele sale sunt deopotrivă filosofice și parabolice, uneori cu ample monologuri în care cititorul sau spectatorul poate să găsească fibra sa primordială, de poet.

În 1998 a înființat, alături de tatăl său, Acad. Kopi Kyçyku, platforma Haemus (denumirea latină a Balcanilor), care nu este doar o revistă literară foarte consistentă de limbă albaneză, ci mai degrabă o bibliotecă virtuală cu o arhivă de peste 9.500 de pagini traduse în și din limba albaneză, dar și din alte limbi, concentrată asupra literaturii est-europene și universale. Prin acest proiect uriaș l-am și cunoscut pe Ardian Kycyku, arhitect al unui edificiu de limbă, care mi-a amintit de eroul lui Saramago din “Toate Numele", și un autor deosebit de sensibil, atent nu doar cu fondul, ci și cu detaliul, cu formele, cu fiecare granulație a unei limbi. Multe dintre textele lui, un repertoriu foarte variat, precum și filmele sale pot fi găsite pe https://kuciuk.blogspot.com/

Dragă Ardian, îmi amintesc că prima dată când ne-am întâlnit, mi-ai povestit despre anii `90, ani tulburi și în România, și în Albania; despre plecarea din Albania, încă sub strict control politic, sosirea ta în București, primele impresii ale orașului. Cumva anii '90 vor atrage întotdeauna nostalgia, odată pentru că au fost surprinși de valul schimbării politice și al libertății (cel puțin în Europa de Est și Sud-Est), iar pe de altă parte pentru că sunt ultimii ani ai obiectelor, ai unei lumi încă materializate, înainte de digitalizare și, mai nou, înainte de apariția Inteligenței Artificiale. Cum a fost prima zi a ta în București? Poți să ne-o descrii cu amănunte? Cum ai venit în România? Cum ai trăit anii '90 de aici, în această "democrație originală", cu mineriade, Caritas, privatizare, tunuri bancare, inflație masivă și celelalte mărci ale tranziției?

După cum știi, dragă Augustin, eu trăiesc de mult, realmente sau irealmente, în Literatură – un tărâm paradoxal și contrariant, suprapopulat, dar unde fiecare locuitor poate avea la dispoziție spații imense, cam opusul unei lumi literare. De aici, mărturiile sau opiniile chiar mi se par irelevante. Dar fiindcă ne-am obișnuit să bem cafea cum se făcea în vremuri mai nobile, voi păstra tonul acelor convorbiri – și poate cuvintele vor zbura în direcția potrivită. Se știe că altfel îți citești și îți povestești (scrii) viața în limba maternă, și uneori complet altfel într-o altă limbă, chiar dacă, sau tocmai fiindcă în aceasta ai trăit, iubit și scris mii de pagini. Primul meu text important în română s-a întâmplat ad hoc, într-o poștă din zona Obor, de unde anunțam părinții că am ajuns cu bine. Păstrez și astăzi acea telegramă. Începusem să învăț româna cu tatăl meu, în anul trei de facultate. Cred că eram singurul care învăța română, printre nenumărați elevi de limbi "mari", într-o țară ai cărei locuitori, mai ales cei care cunoscuseră închisoarea, erau cel puțin bilingvi. Pot spune că la poștă știam o română deranjant de literară și mi-a fost cumplit de greu să-i traduc poștăriței "am ajuns cu bine". Mai târziu, mi-am dat seama că plecasem cu bine și nu era clar dacă ajunsesem. Prima zi – fiindcă mai fusesem în România ca turist – o pot descrie ca într-o telegramă: călătorie vlăguitoare cu autocarul și cu trenul. Transă parcă cu capul strâns între două ceasuri mari de perete, reci ca moartea, nepăsători ca viața, cu limbile care nu știu ce vor să-mi taie. Când mă trezeam un pic, întrebam: Unde suntem; înainte să cad iar în ceață, se repeta în câteva limbi răspunsul: La Ruse. Bătaia ceasurilor nu suna chiar a bătaie de joc. La Ruse îmi suna a Larus ("Larousse" – una dintre cele mai dragi cărți ale copilăriei mele). Mă miram cum de intrasem în Larousse înainte de a publica nicio carte. Ajuns afară din Larousse, la Gara de Nord. O cerșetoare cu burta multilateral despicată îmi tot tăia calea, de parcă voia să mă absoarbă și să mă nască din nou. Urcat din subteran la Piața Unirii, scufundată într-o ceață care te convingea că ești duh, în așteptarea judecății. (O revelație: Lumea Cealaltă, nu doar a literaturii, nu era o invenție). Mers la nesfârșit, într-o nesfârșită sfârșeală, cu tramvaiul 21 înspre periferiile Colentinei, lângă șinele de tren, unde un văr bătrân al bunicilor avea să mă găzduiască până la primirea unei camere de cămin. Rob al unui clișeu: 34 dolari, printre paginile pașaportului, într-un buzunar cusut de mama în interiorul unei veste croșetate tot de ea. Vesta cu care azi pot măsura cât trai inutil mi-am agonisit și care atunci era singura vestă de multiplă apărare într-o lume în care nu numai mamă și tată nu găseai, dar nici nimic altceva. Vesta, trei cărți și câteva romane în manuscris erau cam toate dovezile că exista(se)m. Într-o viziune cvasi-patetică, mă văd lipsit de viață și de unde plecasem, și unde nu știam dacă ajunsesem. Brusc, pășind pe un caldarâm bizar, făcut parcă din cranii – și nu mă gândeam deloc la vreo glorie – departe în orizont, femeia scundă și haioasă dintr-un cuplu, se oprește și urinează. Restul e glorie zilnică.

Veneam aici pentru studii de doctorat în literatură comparată și universală la Universitatea București, unde am avut onoarea să lucrez sub îndrumarea Acad. Dan Grigorescu (de altfel, primul care, discret, a scris primul despre cărțile mele în română). Câștigasem o bursă din partea Fundației Culturale Române, azi ICR. De aflat că spațiul românesc era foarte iubit, aproape mitologic, cel puțin în orașul meu natal. Doi dintre întemeietorii literaturii albaneze moderne, liricul Lasgush Poradeci (1899?-1987) și prozatorul Mitrush Kuteli (1907-1967) trăiseră și scriseseră în România. Dar înainte de toate România era visul tatălui meu, care studiase doar un an de zile la București și fusese obligat să se întoarcă acasă după răcirea relațiilor diplomatice din anii '60.

Anii '90 n-au fost pentru mine cum poate s-ar aștepta. Nu eram chiar sărac în experiența de exilat. Zguduiala mutării din Pogradec la Tirana, la doar șapte ani, din fericire nu mi-a trecut încă. Fusesem smuls dintr-o frumusețe care, în taină și pe viață, te făcea imun față de psihoze. Atunci am început să vorbesc cu morții mei dragi și să îi ascult mai selectiv pe cei vii. Iar după ce mă învățase să citesc și să scriu, tata, care a absolvit la Tirana și geologia începută la București, îmi povestise despre vasele de aur din subteran, care nu țin cont de granițe vizibile; trebuia urmărit drumul aurului, nu bornele sau vorbele. Cred că atunci frumusețea orașului natal s-a prefăcut într-un fulger încremenit de aur, pe care trebuie să-l urmez.

La București, ani de zile am trăit ca un orb obligat să se caute pe sine în exterior – oricât de straniu ar suna –; să descopere semne sau măcar argumente, uneori abuzând de metafore sau poezie, că există, are nume, trup, orbire, limbaj, viață. În literatură, am descris starea ca pe una în care se schimba îngerii păzitori. Ei fac o pauză, subalternul așteaptă ca un nimic îndesat într-un calup de om. Simultan, căutam fulgerul de aur. Când mă găseam pe mine, îmi scăpa fulgerul – și invers. Seara mă întorceam într-un colț, complet părăsit de somn, și doar intuind că, în geometria superioară cel puțin a literaturii colțul are formă de vârf. Acolo sunt și după 33 de ani. Sigur, retragerea aceasta din efemerul imediat nu mă împiedica să gust din sărăcie, disperări, umilințe stereotipice, munci ostenitoare, bârfe, invidii, navetă, funcții universitare înalte, laude etc. Cât despre schimbările de atunci, cea mai exactă descriere am găsit-o în comentariul unui anonim albanez, înțelept cât un popor: Aveam mai puțin, ne iubeam mai mult. Personal, mi se pare că viața era mai vie, orbirea din dotare mai umană, iar eu aveam empatia foarte restrânsă. Pe parcurs, empatia s-a lărgit, uneori devastator, și trebuie achitată zilnic. Digitalizarea este o ramură a literaturii, doar că una mai uscată în timp ce reduce partea figurativă a lucrurilor și a întâmplărilor. E ca un text lipsit de subtext și se știe până unde poate ajunge.

Vii dintr-o familie de artiști, de scriitori și traducători, tatăl fiind Acad. Kopi Kycyku. Cum a influențat familia devenirea ta? Cum te-ai apropiat de limba română? Cum le găsești asemănătoare și cum le găsești diferite, româna și albaneza? Și mai ales cum te încurcă și cum te ajută la tradus această suprapunere imperfectă dintre cele două limbi?

Arborele meu genealogic este de o complexitate și bogăție puțin spus captivante. Nu numai la ramuri, ci și la fructe. Foarte greu găsești doi care să aibă personalități asemănătoare. Din această cauză, întrunirile sau reîntâlnirile, cam toate spontane, sunt adevărate explozii de metafore literare, umor de toate culorile, subiecte ce pot clătina canoane, reacții neașteptate, intuiții geopolitice, înțelepciune, neologisme, revelații de etimologie etc. Știu, de pildă, că un strămoș vindea pietre din Lacul Ohrida tocmai la Viena, pentru temeliile palatelor sau ale caselor. Altul a fost guvernator al zonei. Străbunicul a deținut un han celebru, a emigrat în SUA și nu s-a mai întors. I-am găsit mormântul după 55 de ani – și puteai jura că fusese îngropat ieri. Bunicii, amândoi tâmplari școliți în străinătate, au fost povestitori înnăscuți. Ca la câteva alte familii din Balcani, și la noi cred că s-a întâmplat o convertire mai aparte: de la un punct anume, generațiile ulterioare sunt răsplătite prin artă pentru puterea înaintașilor, iar aceștia, prin viața dusă odinioară și din lumea cealaltă, sprijină calitatea artei respective.

De neînlocuit în formarea mea este tata, cu idealismul crâncen, scânteile poetice, cultura enciclopedică și alte calități neschimbate nici după ce a trecut de 80 de ani. Înainte să mă nasc, a început să creeze o bibliotecă, cumpărând cel puțin o carte la fiecare salariu sau onorariu literar. Mai întâi, cărțile stăteau în podul casei bătrânești, în atelierul bunicului, printre ferestre, geamuri, mobile in progress, scule de tâmplar, sfeșnice, cazane de rachiu etc. Când venea vreo furtună, bătăile paginilor și oftările acelea inconfundabile ale cărților mă convingeau că sunt păsări. Nu știam că pot fi, metaforic vorbind, și carnivore. Când ne-am mutat la Tirana, tata a cumpărat o bibliotecă venită tocmai din Suedia – și ea a fost prima construcție nemărginit de misterioasă a copilăriei mele: în același timp cinema, teatru, carte (în cel puțin zece limbi). Seara mă urcam pe un scaun și cercetam cărțile. Tata scria sau asculta la radio. Eu rosteam titlul unei cărți – și destinul ei era hotărât de o singură vocală, a: Da (însoțit de un hm aproape insesizabil) sau Da-a. Ceea ce voi numi O-singură-literă s-a dovedit a fi și un semn pentru viitor: când stăteam la cămin, în Regie și Grozăvești, aproape toată lumea făcea din Ardian Ardeal, iar de pronunțarea numelui de familie nici nu se punea problema. O singură vocală, y, inexact pronunțată, te putea izgoni din toate paradigmele… Tata m-a apropiat și de limba română, după ce îmi fusese profesor de italiană, franceză și puțină turcă. Nu știam nici pe departe că voi ajunge în România. În timpul facultății, când beam cafea sau ne plimbam, vorbeam și în română sau, mai exact recitam din Eminescu, Bacovia și alții, că eu încă nu puteam dialoga în proză.

Între albaneză și română există legături profunde, dar în literatură ele pot fi percepute mai greu și nu pot fi folosite conștient. Scrisul este o singurătate care exclude raționamente științifice. Pentru mine, diferențele sunt mai ales în modalitățile cum fiecare limbă poate metaforiza și poate transmite umorul. Dincolo de orice tendință de a profana chiar inconștient, albaneza și româna îmi amintesc de două râșnițe: nu poți asimila și recrea o anumită materie cu una în felul în care o impune cealaltă. Din această cauză, nu-mi pot programa niciodată în care limbă voi scrie. Chestia aceasta cu râșnița e destul de veche în creierul meu: la priveghiul cuiva din neamuri, în copilărie, dețineam frecvent funcția de râșnitor de cafea. Mi se pregătea un colț – poate varianta embrionară a colțului de mai târziu – și acolo râșneam cafea ore în șir, uneori cât să bea toți locuitorii din cartier. Metafora râșniței pare mai convingătoare când vine vorba de traduceri. Mărturisesc că nu am tradus nimic, niciodată, decât ghidat de inspirație și / sau de convingerea, ca cercetător al literaturii, că merită și trebuie. În astfel de perioade, limbile mi se par roluri, iar traducerea – un fel superior de actorie.

Proiectul Haemus este probabil cea mai solidă platformă de traduceri din limba română într-o limbă străină în timp ce este și una dintre cele mai vaste din limba albaneză, ținută de aproape 26 de ani de o mână de oameni. Ce te-a motivat să faci acest proiect? Ce simți că datorezi limbii tale materne? Traduci și, invers, din limba albaneză în română, autori și poeți, printre care Arian Leka, un prieten comun, unul dintre cei mai iubiți autori din Albania. Cât de mult te consumă această muncă? Care sunt dificultățile pe care le-a întâmpinat Haemus? Și care sunt satisfacțiile pe care ți le-a adus?

Haemus a fost de la început un dar. Personalități autentice, de obicei mai puțin mediatizate, din întreaga lume, au contribuit cu ce considerau mai relevant, de la texte literare în premieră la lucrări științifice de anvergură. Când am tipărit primul număr, cultura și civilizația albaneză erau ori deloc, ori deformat cunoscute aici, și nu numai aici. Comunitatea albaneză din România, în mare parte își uitase limba maternă. Traducerile din literatura albaneză nu ieșeau din zona oficial-programată. Despre literatura interbelică albaneză, de pildă, nu se știa nimic. Prima mea lucrare de doctorat este un studiu în oglindă a literaturii albaneze interbelice cu modernismul european. Prin capodoperele ei, scrise nu ca să fie traduse, ci ca să formeze conștiințe, ea este încă cea mai bogată și vizionară, cât este și necunoscută. Atunci au apărut și opera poetică a lui Poradeci și proza lui Kuteli – îi reamintesc nu doar fiindcă au trăit și scris în România. Despre acea literatură aici nu știau decât câțiva cercetători de nișă și alți inși din cei care desființează valori prin tăcere. Tata și cu mine tradusesem deja destule texte fundamentale necunoscute din ambele limbi. Și ne-am gândit să înființăm o revistă nu de tip depozit, în care aduni ce nu poți arunca; nu ca să atragem profit sau renume, ci un spațiu în care autorii, celebri, necunoscuți, marginalizați sau încă interziși să poată publica exact ca la începuturi, dar nedepinzând de votul mentalității programate.

Reiau tema traducerilor, fiindcă mi se par esențiale pe termen mediu și lung pentru relațiile interumane, dar și între culturi. Se știe că traducerile proaste sau exhaustiv programate înrădăcinează treptat convingerea că doar atât poate crea și doar în maxim patru feluri poate evolua o întreagă literatură, mai ales scrisă într-o limbă rară, dar "mică". Începe să domnească apoi acea sinecdocă întunecată prin care valorile medii sau nechemate se zbat să tragă la nivelul lor, cel puțin în presa mainstream, marea literatură. Procesul seamănă cu războiul demografic. Din fericire, prin menținerea cu orice preț a calității, Haemus rămâne inaccesibil pentru consumatorul larg, ceea ce ne obligă să ne asumăm genul acesta de anonimat. Spun acestea fiindcă starea de fapt și de spirit mă privește direct, nu numai ca editor și traducător, ci și ca autor bilingv. Dar mai importante decât amănuntele individuale picante sau amare, cred că ar fi învățăturile pe care le trag între timp. Până acum, am tradus incomparabil mai mult din albaneză în română. Grație talentelor remarcabile din Balcani, traducerile nu sunt deloc monotone, iar uneori te refac prin câte o revelație. Cea mai recentă: tocmai am redat în albaneză "Întâmplări în irealitatea imediată" a lui Blecher. A fost în egală măsură o încercare inovativă și o satisfacție zdrobitoare. Cartea a plecat spre cititori, lăsându-mă cu dorința de a concepe un Tratat de Refuzare a Cărților Slabe sau Pleonasmatice, cum le numesc. Fiindcă așa cum ceea ce poate oferi cartea n-o poate oferi alt obiect însuflețit, și ce poate pustii cartea neizbutită n-o poate pustii parcă nici omul.

Ai dezvoltat o relație specială cu teatrul, a devenit una dintre materiile tale de curs, ai scris numeroase piese și scenarii, dintre care am citit și eu câteva. Unele sunt pentru citit, altele și pentru pus în scenă. Tu, de asemenea, ai realizat câteva scurt metraje pe care le-ai numit "semiotice". În ce sens? Cum vezi teatrul de astăzi din România? Care sunt autorii care te-au format? Care sunt proiectele tale actuale și de viitor în dramaturgie?

Oricum ar suna, cred că teatrul a intrat în mine printr-una din ferestrele casei bunicilor, de unde orașul și lacul se împleteau într-un mod indescriptibil. Interioarele casei, pivnița – folosită și ca adăpost în timpul războaielor -, încăperile, mobila făcute de bunicul, perdelele din zestrea bunicii, podul unde se opreau tot felul de păsări sau cărți; un cufăr imens în care zăceau un ceas de perete cu pendulă și geam spart, o Biblie în greaca veche, ultima codiță a străbunicii și mai ales un monoclu din Primul Război Mondial; apoi ferestrele adâncite în pereții foarte groși, ca niște case în miniatură sau enciclopedii mari fără pagini, toate formau un teatru. Personajele din jurul meu, de asemenea, erau incredibil de originale; replicile și monologurile – deseori de neuitat. Se râdea și se plângea, de râs ori nu, în casele copilăriei mele ca într-o capodoperă. Apoi am răsfoit fără voie câteva piese satirice ale tatălui meu în manuscris. Au urmat lectura (de fapt, trăirea) "Eposului Vitejilor" (legende, cântece istorice, balade, poeme lirice din Alpii Albaniei); învățarea pe de rost a cântecelor populare și de nuntă ale Sudului de unde sunt, serenadele din Korça, duioasele melodii ale Albaniei Centrale. În clasa V, am fost ales să joc rolul unui spion, într-o piesă a realismului socialist și, datorită emoțiilor unor colegi, a trebuit să mor de două ori pe scenă. La facultate, uluitorul Ibsen a venit în același timp cu proza scurtă a lui Pirandello – acest geniu în stare definitiv pură, cum îl văd și azi – și cu piesele sale unice. Într-o seară, când urmăream la Teatrul Popular din Tirana "Prometeul dezlănțuit" a lui Eftimiu, mi-a venit să urlu, probabil fiindcă ajunsesem în spațiul neutru, între viață și teatru. Cred că acel urlet s-a convertit mai târziu în piesele pe care le-am scris în ambele limbi, dar și în scenarii.

Teatrul de azi, indiferent de țară, mi se pare sărac în bogăție și bogat în sărăcie, oricum s-ar interpreta aceasta. Sunt multe invoații cu orice preț, cacofonii ale formulelor prolixe, texte scrise de autori mai puțin culți și experimentați decât spectatori-cititorii, și o grabă devastatoare cu care devin publice căutările autorilor, nu găsirile lor. După ce am scris o lucrare despre Granițele dintre teatrul existenței și existența teatrului – o viziune semiotică a lui Ingmar Bergman ca om de teatru, mi s-a întărit convingerea că teatrul și viața sunt chiar ca în proverbul albanez cu "ce torni în mare, vei găsi în sare".

Filmele pe care le fac, sunt un fel de poezie-terapie. Pornesc din lipsă de timp pentru scris și din nevoia copilului din mine de a vedea ceea ce alții n-au făcut încă. Le numesc "semiotice" nu din foame de originalitate, ci ca dovadă că sunt deschise, curate din punct de vedere subliminal. E ca atunci când, în loc de text, îți asumi publicarea subtextului. De altfel, nu intenționez să ies din umbra aceasta, din spatele pânzei, cum s-ar zice. Mai tot timpul mă simt în Cinematograful "Pojska" din Pogradec (demolat de mult), așezat într-una din lojele construite de bunicul meu, și urmărind tot ce rulează. Pe vremuri, când ieșeam din cinema, puteam jura că străduțele din jur se află la Paris, Roma, Stockholm, Moscova, și trebuie să mă întorc cumva, ca să nu fiu pedepsit pentru înaltă trădare, ca cei care fugeau din țară.

Proiectele au mereu ceva incontrolabil. Vorbind despre ele acum, de facto îmi exprim recunoștința pentru această convorbire. Trăiesc unde ți-am spus la început, tărâm unde aproape nimic nu se supune programărilor de tip mediatic, ci inspirației. A propos de albaneză și română: cuvântul "tărâm", în albaneză este "vis", care vis știm ce înseamnă în română. Aici cheltuiesc multe energii ca nici să nu smintesc pe nimeni, inclusiv pe mine însumi, nici să mă las tras în afara colțului, nici să devin ipocrit sau să nu pot duce o viață firească. Dincolo de colț, situația este cum o știm. Lansările seamănă din ce în ce mai mult cu campaniile electorale, iar eu chiar nu candidez la nimic. Să râvnești la așa-numita glorie mi se pare exact ca și cum te-ai lupta să-ți trunchiezi câteva libertăți fundamentale, concrete. Între timp, mulți cititori citesc ca și cum ar fi deja mari scriitori insuficient de apreciați, iar mulți scriitori scriu ca și cum ar fi proprii cititori devotați. Nu prea e loc și nici timp în jurul "visului". Conceptele de tiraj, vânzări, rating, cotă chiar nu există pentru mine. De aici și sintagma "Literatură paralelă"… Altfel spus: vreau să public varianta definitivă a romanului "Empatycon sau Cartea Vieții preMature" (unde se găsesc și câteva dintre lucrurile povestite acum); să închei un film experimental ceva mai lung; să public un nou roman în limba albaneză, unul în română, câteva scenarii și să repet nu chiar încruntat prima frază a protagonistului din "Coautorul": E liniște sau doar nu contezi.

Hârtii nemâncate

Există oameni care au supraviețuit hrănindu-se cu hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie. Precursorul acestora pare a fi acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineață revelatorie, și-a dat seama că mâncase tot ce scrisese. Oare ce s-o fi întâmplat în organismul său? Ce să fi însemnat pentru el actul scrisului, scriitorul, nemurirea și potențialii cititori? Poate a găsit câteva răspunsuri fundamentale, pe care, de furie, de foame, din forța obiceiului, dintr-un sentiment prea apăsător de inutilitate, le-a mâncat. La câteva sute de ani mai târziu, în Albania mea natală, călugărul s-a reîncarnat într-un alt anonim. Sărac, fiu de săraci anonimi, omul moștenise de la tatăl său doar o bibliotecă. Înainte de moarte, muribundul îi lăsase fiului o vorbă:

— Bani, sărăcie și viață, copiii tăi își vor găsi singuri, dar cărți ca acestea nu prea…

Trebuia să le păzească cu orice preț. Tata luase din pâinea copiilor pentru a-și putea cumpăra cărțile. Moștenitorul n-avea de unde să știe că, spre sfârșitul anilor '50, regimul stalinist de la Tirana avea să interzică nenumărate cărți, majoritatea capodopere, scrise de autori albanezi sau străini. Purtătorii acestor volume, cei care nu le depuneau la centrele speciale de colectare sau nu le dădeau foc în curte, riscau pedepse grele. Or aceste cărți, ca majoritatea celor scrise de om, nu făceau altceva decât să învețe generațiile tinere cum se distruge această planetă, cam ce sentimente miraculoase n-aveau să se mai repete și mai ales cum începuse să devină un obiect neutru, dar încă vandabil, sufletul omului.

Răscolit, conorășeanul meu fură o barcă de pescuit, o umple cu cărțile moștenite și pornește să treacă granița prin Lacul Ohrida. Mai întâi, nimeni nu află nimic. El era atât de neînsemnat, încât nu putea fi absent! Între timp, pricepuse cumva o anumită valoare a cărților: dacă ele n-ar fi conținut ceva ce depășea măcar în longevitate regimul, dacă n-ar fi conținut o putere oarecum geamănă cu cea politică, statul nu le-ar fi interzis. De ce nu interzicea statul pâinea, de pildă? El trece granița fără dificultăți, dar nu intră în apele statului vecin. Este deja un dușman al poporului pentru noi și un potențial agent secret pentru ei. Se oprește în apele neutre. Dacă s-ar întoarce în apele noastre, îl așteaptă pușcăria, iar la vecini îl așteaptă bătăile care-l pot obliga să accepte ficțiunea lor, adică să accepte că este un agent special, trimis cu misiunea să… le ducă niște cărți în limba maternă minoritarilor noștri care sunt pe cale de a-și pierde limba, identitatea culturală ș.a.m.d. Vecinii știau bine că, fie și într-o singură frază, dincolo de descrierea vremii, a unei reverii, a unei clipe de melancolie sau de spaimă, se poate ascunde codul de funcționare al unei extrem de periculoase rețele de spionaj.

Cărțile din barcă riscă să fie citite cu o atenție antologică, așa cum foarte puține cărți sunt citite și cum numai unii cititori de specialitate pot citi.

Fugarul rămâne în apele neutre. Parcă niciodată n-a fost mai în apele sale. Ca să uite de foame și angoase, dar și ca să înțeleagă de ce tata ținea atât de mult la aceste topuri de hârtie, se apucă de citit. Citește numai ziua, căci pe urmă se lasă noaptea, când cei lipsiți de lumină nu pot citi. Așteptând să fie căutat de ai noștri și de ai lor, fugarul refuză să leșine de foame și începe să mănânce. Cărți. În prima fază, el rumegă părțile albe, netipărite. Dar ajunge rapid și la cele scrise. Abia acum el devine un fel de critic literar și este obligat să aleagă ce va păstra și ce va preschimba în viață și în fecale. Ce anume trebuie mâncat, de fapt: fragmentele reușite sau garniturile? Când devine mesajul literar mai longeviv: după ce este digerat și contopit în elementele chimice și nu numai ale organismului, sau dacă este păstrat pe hârtie? Grănicerii celor două state l-au încercuit pe fugar și așteaptă. Nu-l pot împușca, deoarece astfel s-ar dovedi că nici unul dintre regimuri – de altfel opuse – nu este democratic și încalcă grav drepturile elementare ale omului, cum ar fi dreptul de a se stabili în apele neutre, de a citi și a mânca hârtie. Între timp, fugarul a dat de o dilemă universală: ce pagini să mănânce și ce nu? Din care autor? Ce tematică să conțină hrana? Unele dintre pagini i-au plăcut enorm la citit. Îi vine o idee salvatoare. Selectează paginile dragi, le rupe, le adună cu grijă, și le mănâncă pe toate celelalte. Măncând, îi binecuvântează pe autorii din care ai ce mânca, dar nu-i blesteamă pe cei din care aproape ai muri de foame. Dar după ceva vreme se vede obligat să rupă și din paginile alese. Păstrează acum, disperat, doar paragrafe, uneori doar o frază, câteva semne de punctuație, blank-uri. Și astfel apare în barcă o cărticică subțire, fără titlu (sau cu titlul unei alte cărți), sub coperțile unui alt volum, sub numele unui alt autor sau fără nume de autor – și e momentul să ne întrebăm cu toată seriozitatea: acest fugar, este Cititorul sau Autorul?

Cum să lași un asemenea scriitor sau cititor pe mâna unor grăniceri balcanici ai anilor '50? Mai cu seamă după cel de al Doilea Război Mondial, s-a observat clar că realitatea are o imaginație nelimitată și deseori umilitoare. Însă ficțiunea pare a fi nu doar mai umană, ci și mai puternică, deoarece mai puternic nu este cel care dispune, ci cel care selectează. L-am smuls așadar pe autorul volumașului din barcă, i-am pus un nume (Iko, alias Dusu), i-am dat să mănânce din ziare și din cărți ce n-ar merita mai mult decât să fie mâncate, și l-am adăpostit într-o piesă de teatru (viceCartea / zv.Libri) gândită în apele textuale ce unesc și despart literaturile albaneză și română. Pe urmă, am început să mănânc fragmente din manuscris. Când m-am săturat, am citit ceea ce nu putusem mânca. Pot afirma că, într-adevăr n-am putut mânca mai mult și că nimeni în afara Morții nu mă amenința cu moartea.

(2003)