Cu trei ore în urmă plecam din camera mea de cămin, îmbrăcat în salopeta pe care am scris cu vopsea albă GAZE, salopetă pe care am cumpărat-o pe sub mână de la unul din uzină; mi se părea că seamănă culoarea aia de gri-petrol cu a ălora care mai vin câteodată să verifice prin bloc gazele; nu am dat mult pe ea, m-am și târguit, să nu par suspect, am scos-o la optzeci de lei, peste care mi-am pus o canadiană subțire albăstruie, pe umăr cu un rucsac în care am câteva haine, ciorapi și chiloți de schimb, trei cărți, periuța de dinți cu un tub de pastă, câteva conserve, trei pâini, douăsprezece ouă fierte, o bucată de salam de vară, o sticlă de jumate de țuică, o cutie de ness Amigo, mai multe pachete de Carpați fără filtru, trei de Snagov, unul de BT și unul de Apollonia – pentru când vreau să mă delectez –, un ciocan și niște cuie, caietul ăsta pe care scriu și mai multe pixuri, iar lângă rucsac, într-o husă de-aia de au pescarii pentru undițe, am pus pușca și gloanțele, am pus și un cancioc care iese din husă, și o undiță căreia i se ițește vârful, m-am dus la 92 unde am avut noroc, a venit în mai puțin de un sfert de oră, și am coborât la Universitate de unde am luat-o pe jos până la blocul Turn. Mă uitam la statuia lui Mihai Viteazul, cea care mă fascina când eram mai mic, sunt și eu acum un personaj istoric, doar că nu am cal. Am trecut pe lângă librăria Eminescu și m-am oprit să mă uit în vitrine. M-am uitat la vitrina plină cu operele tovarășului, cu fața lui pe atâtea cărți. Avea vitrina lui, cea mai frumoasă. Cărțile lui, cărțile despre el. Asta înseamnă glorie literară. Am trecut pe lângă Romarta, mă uitam la Cercul Militar pe care era scris cu litere albe pe roșu, sigur se amuzase ăla care alesese sloganul "luptăm pentru pace, alături de comandatul suprem“, și am preferat să trec prin fața Berlinului, aducându-mi aminte de momentele plăcute petrecute aici. M-am întrebat dacă nu ar fi o idee mai bună să intru și să beau o bere, așteptând să apară vreun cunoscut. Și să renunț la Plan. La intrarea în bloc, mi-am dat jos canadiana pe care am înghesuit-o în rucsac, am luat liftul până pe terasă și am așteptat să se facă ora opt. Plecasem devreme, pentru ca bagajul meu de pescuit să nu-i stârnească curiozitatea vreunui echipaj de miliție să‑mi ceară legitimația de serviciu ca să vadă de ce merg la pescuit și nu sunt la muncă. La ora asta, chiar dacă ea era trează, nu puteam să sun la ușă și să fiu sigur că îmi deschide.

Prima dată, pe terasă, mi-am aprins o Apollonia, meritam un premiu, o mică parte din Planul meu funcționa, o adusesem la îndeplinire. Eram cu arma în blocul Turn. Fumam, mă uitam la răsărit, orașul arăta bolnav și stins, răsăritul părea o mângâiere trandafirie care aducea alinare. Frumoasele blocuri interbelice, macarale ici-colo, schelete de blocuri în construcție, zidul de cetate al blocurilor de unde începeau cartierele. Un oraș mort și trist care îl urăște. Și eu o să fiu brațul acestei uri. Mă țineam departe de margine, deși mă tot tenta să mă uit în jos la Sala Palatului, trebuia să nu fiu văzut de nimeni, și în special din stradă. Când să plec de pe terasă, cu sacul cu pușca, am agățat o antenă tv care a căzut. Aveau și antenă colectivă, dar aveau și destule antene individuale. Păreau un pâlc de sperietori de păsări anorexice într-un lan de ciment. Am încercat s-o repun pe poziție, m-am panicat, mi-am imaginat pensionarul indignat că nu mai prinde bulgarii, sună la 955, o anchetă cu miliția pe terasă, cine mi-a deranjat antena de pe bloc, miliția miroase ceva suspect: sigur e un infractor, să-l căutăm din apartament în apartament.

Am coborât pe scări până la etajul paișpe, la apartamentul doamnei Voiculescu Amelia. Îmi pare rău, dar în continuare o să-i spun baba, de fiecare dată când mă gândesc la ea, numele acela mi se pare lung, impropriu, în gând îi spun baba. Trei luni mi-a luat să mă decid. Era clar, cel mai bine era să fie mai sus, de la etajul zece de preferință, până la șaptișpe, erau două apartamente bune ca poziție pe etaj, pe partea cu Sala Palatului, deci aveam șaisprezece apartamente, hai douăzeci dacă riscam și coboram până la opt. Am început cu lista de la întreținere, câte persoane sunt în apartament, să le identific, să văd cum arată, să încerc să aflu cât mai multe despre ei, dacă au rude, dacă pleacă de-acasă, dacă primesc vizite. Nu vreau să fac un pomelnic al familiilor din bloc, cel mai mult m-a ajutat când, prefăcându-mă că sunt de la telefoane, am intrat la o vecină în casă și promițându-i că o s-o scap de cuplaj și o să fie singură pe fir, și prefăcându-mă că măsor prin casă, desfăcând și reasamblând telefonul, mi-a făcut o cafea, desigur nechezol, am tras-o de limbă și am aflat aproape totul despre vecinii ei. La câte știa eram convins că ascultă de fiecare dată ce vorbește cuplajul, chiar nu înțelegeam de ce vrea să fie singură pe linie, nu-și dădea seama câtă plictiseală va urma? Ea mi-a spus despre babă că are doar un fiu care a fugit, un nepot care o vizitează doar de Revelion și vara o dată sau de două ori, niște rude prin Transilvania, că se mai vizitează cu Popeștii de mai sus cu un etaj, în diagonală, că ei îi mai fac cumpărături dacă se simte rău. Concurența era o familie de doi pensionari de la cinșpe, care chiar nu aveau pe nimeni, nu vorbeau cu vecinii de la un scandal cu reparația la acoperiș, dar el era foarte în vârstă, abia se mișca, l-am urmărit cu atenție când ieșea din bloc la cumpărături, orice pas era un chin și dura de trei ori mai mult să-l facă sprijinindu-se de baston, mi-a fost teamă că se sperie prea tare, i se face rău și se complică lucrurile, chem Salvarea și trebuie să abandonez tot.

– De la Gaze, doamna Voiculescu! am strigat tare, când am simțit-o în spatele ușii.

Mi-a deschis într-un târziu. A crăpat ușa puțin, neîncrezătoare.

*

M-am dus la întâmplare în Berlin și sâmbăta aia am găsit o masă mare, cu câțiva cunoscuți de care m-am lipit. S-a nimerit să mă așez lângă o brunetă cu părul lung, puțin cam solidă, dar cu un corp viu, elastic, și, aveam să aflu mai apoi, extrem de flexibil. Era îmbrăcată toată în negru, cu sânii pe care-i știa atrăgători lăsați să se întrezărească într-un decolteu, singura pată vibrantă în marea de negru care-i era îmbrăcămintea. Și ochii îi erau excesiv rimelați. Avea un aer de burgheză decadentă pe care se străduia să-l facă și mai explicit prin felul cum vorbea și gesticula. Am intrat în vorbă, fiind unul lângă altul, și fiind și o masă atât de mare încât nu se auzea ce se vorbea în celălalt capăt al ei, toată lumea se segmentase pe discuții cu cei din jur. M-a întrerupt brusc, nici nu mai știu despre ce vorbeam, vii cu mine? Am zis că da, am plătit și afară mi-a spus că trebuie să se vadă puțin și cu niște prieteni, nu foarte departe. Am coborât spre Teatrul Mic, la Informația am făcut dreapta, am trecut de Hotel Opera și am ajuns aproape de Sala Palatului. Aici, la mezaninul unui bloc foarte înalt, o replică nereușită de zgârie-nori pitic, era un restaurant, restaurantul Turn. Intram prima dată în locul ăsta. Nu arăta rău, mezaninul era foarte înalt, ca o navă de catedrală, pereții erau drapați cu niște draperii gri, mesele neocupate, era destul de gol restaurantul, aveau așezate pe ele tacâmuri, pahare cu piciorul în sus și farfurii deja pregătite ca și cum trebuia să apară cineva la masă, aproape toate mesele aveau în colț o frapieră, avea un aer de restaurant mai de lux, dar prietenos.

La masa unde ne-am așezat erau trei fete și doi băieți, cel puțin o parte dintre, aveam să deduc din conversație, colegi de-ai ei de la ASE. Ascultam ușor plictisit, nu aveam nimic de care să mă agăț să deschid și eu gura, când, la fel ca în Berlin, fără nicio introducere, brutal, m-a întrebat vii cu mine, o să-ți placă. Și la fel ca în Berlin, fără să ezit, am urmat-o supus și intrigat. Am ieșit din restaurant și am intrat în altă scară a blocului, care era o scară de bloc obișnuită, cutii poștale, avizier de întreținere. A chemat unul dintre cele două lifturi și a apăsat ultimul buton, cel mai de sus, ultimul etaj. Eram intrigat, o tensiune erotică pe care poate doar eu o sesizam se amesteca cu o panică pe care doar eu îmi doream să o sesizez, dacă fata asta e nebună și vrea să-mi facă ceva rău. Cabina liftului era altfel decât cele din cartier – din blocurile comuniste –, era mai mică, avea pereți de lemn, două uși batante care păreau fragile, era puțin aer și mergea încet, încet, un zgomot de angrenaje stricate, călătoria cu liftul părea interminabilă și rămânea din ce în ce mai puțin oxigen în cabină, s-a oprit brusc ca și cum s-ar fi defectat și am fi rămas blocați între etaje. Ultimul etaj, dar era ultimul etaj până la care mergea liftul, am urcat pe scări, un etaj cu uși de apartamente, încă o scară, și chiar era ultimul etaj, o ușă pe care scria spălătoria și una de lemn, verde. Andreea a deschis ușa verde și m-a invitat. Am intrat pe ușă și m-am trezit deasupra orașului. Era de parcă evadasem din București. Orașul era lăsat în urmă, la picioarele noastre. Mai fusesem, la mine-n cartier, pe terasele blocurilor de opt și zece etaje, dar acolo, chiar dacă se vedea în zare, erai înconjurat de alte blocuri, era doar ca și cum te-ai fi suit în vârful gardului și priveai doar peste alte garduri, garduri și numai garduri în jurul tău ca o zgardă. Aici, de pe Turn, de la înălțimea celor șaptișpe etaje ale lui, pentru că era înconjurat doar de câteva blocuri mai noi, de prin ’70, dar până în zece etaje, restul erau blocuri interbelice de patru-cinci etaje, mai apoi cartiere de case și vile, lângă Palat și Sala Palatului cu acoperișul ca un tort de bezea, privirea până departe nu era blocată de niciun obstacol. Erai o pasăre plutind peste oraș. Bătea vântul, parcă mai tare decât jos, probabil din cauza înălțimii, și boarea aceea făcea ca totul să fie și mai senzorial, simțeam înălțimea prin piele, prin firele de păr de pe mână. Când am urcat cu liftul, aș fi spus că afară e deja întuneric, însă aici, pe acoperiș, vedeam înspre Titan noaptea care luase în stăpânire beznoasă cartierul, însă pe partea cealaltă, probabil spre Crângași, soarele deja apus atârna de norii rămași pe cer cu niște variațiuni de roșu, portocaliu, violet și ocru, iar norii irizanți aveau încă puterea de a strălumina lăsând să se vadă, ca o machetă neclară în detalii, puzderia de blocuri care mărginea orașul.

Ne-am apropiat de marginea terasei și, peste balustrada de ciment acoperită cu tablă am aruncat o privire pe trotuar unde se distingeau câteva Dacii parcate, păreau mașini de jucărie. Mi-a trecut prin cap, sigur o citisem pe undeva, de sus nu se mai vedeau mizeria, răutatea și prostia, și de-asta de sus totul pare mai frumos, am spus asta cu voce tare și m-am simțit ca un impostor că spun lucruri citite ca să epatez, că spun lucruri citite ca și cum ar fi gândurile mele. Fără niciun fel de intenție, cum stăteam cumva în spatele ei, ea lângă balustrada terasei, am înconjurat-o cu mâinile și am luat-o în brațe, ea s-a lipit cu spatele de trupul meu; când vezi ceva frumos, e firesc să-ți dorești să simți pe cineva aproape, cât mai aproape. Am scos țigările din buzunar, și ea a vrut una, și am fumat o țigară uitându-ne cum pastelurile de pe cer devin din ce în ce mai pale și mai neguroase. Și simțindu-ne trupurile odihnindu-se unul în celălalt. Tot ea a rupt vraja amorțită spunând hai să mergem și desprinzându-se din îmbrățișarea mea.