Revistă print și online
Nicu lui Haplea a fost dintre ultimii lăutari adevărați pe care i-am cunoscut eu. Îl știu din vremurile lui bune, era vedetă locală. Lovea cu arcușul spatele viorii: "Ia atențiune!", și lumea îi asculta cu gura căscată baladele și cântecele.
După ani și ani l-am regăsit bătrân, neputincios, dar tot hâtru.
— Domnule, ce mai faci?
— Uite tată, cu bătrânețile.
— Bre, am o afacere cu mata, te plătesc bine.
Se înviorează dintr-o dată.
Mă ia de braț și ne îndreptăm spre casa lui aflată la câțiva pași. Intrăm în curte, apoi în casă.
— Nea Nicule, am aici un aparat care înregistrează pe casetă..., îmi dai să învăț și eu din cântecele lu’ matale alea frumoase, baladele și poveștile pe care le spuneai cândva la nunți, ți le plătesc la bucată.
Ne așezăm pe câte un scăunel, își ia vioara și începe. Balada Șarpelui, Balada lui Oleac și câte altele. Deodată se oprește din cântat și începe să povestească.
— Ehei, ce vremuri erau altădată! Și eu eram tânăr. Umblam prin lume cu cântatul că mă chemau, și întâlneam oameni și oameni, și mai buni și mai răi. Pentru o nuntă au venit și m-au luat de acasă cu o căruță. O juma’ de zi au mers caii când la trap, când la galop până am ajuns în satul cu pricina, un sat băgat așa, în sus, pe o viroagă. Aveam inima cât un purice. "Doamne, mai scap cu viață din mâna ăstora?" Așa pățeam uneori, dar trebuia să aduc bani acasă că aveam pe mama bolnavă la pat. Tata murise demult. Și cum spuneam..., am ajuns, am scos vioara și am început să-mi fac meseria. Masa mare au pus-o la căminul cultural. Lume puhoi, veselie, se bea, se mânca, se juca în draci. Orele treceau și, tocmai mă gândeam: "Hai, c-o petrecui și p-asta". Deodată, parcă s-au deschis ferestrele și a pătruns vijelia de pe lume, uraganul ce mai... S-au luat la bătaie ca orbii, că nu știai cine cu cine. Își cărau pumni și scaune în cap. Ca să mă feresc de farfurii, de sticle zburătoare m-am băgat sub țambal. Măi frate, s-au suit pe mese, au dărâmat tot, totul a fost călcat în picioare - praf și pulbere. S-au bătut până au obosit, apoi au început să apară răniții. Nașu’ mare mai avea pe el doar jumătate de haină, mireasa plângea cu pieptul leoarcă de sânge. Sala a început să se golească, nu s-a mai luat dar, nu s-a mai luat nimic. În urmă - ca după război.
Și a venit miliția.
La declarații ne-au luat și pe noi, lăutarii.
— Nea Nicule, pe scurt, până la urmă s-a aflat cauza tărăboiului?
Bătrânul își potrivește vioara sub bărbie:
— Auuu, mama meaaa,
A rămas în coadă de pește,
Lumeee...
Totuși, pe la colțuri se povestește...
Când înăuntru era tot congresu’,
Cineva ar fi văzut mireasa
Afară, în noapte,
Cum proba, unuia, fesu’.
Ooof și aoleuuu...
Pe hol e lume multă. În căldura înăbușitoare se avansează greu, oamenii sunt deja nervoși, din când în când oficialul iese din birou și zice cu voce rugătoare:
— Vă rog păstrați liniștea și ordinea, înțelegeți-mă și pe mine, eu sunt unul singur și dumneavoastră sunteți atâția!
Moleșeala și resemnarea îi cuprinde pe toți.
— Domnișoară, coada e în spate!
— Nu vă suparăți, vreau doar să întreb ceva.
— Lasă, lasă, că așa sunteți învățați.
Domnișoara piept-plin-și-picioare-lungi poartă pantaloni albi sub care foarte ușor se poate ghici lenjeria din dantelă. Trece pe lângă șirul de cetățeni încercând să ajungă în față.
— Faceți-i, bre, loc, cu unul în plus sau în minus tot aia e.
Capete ies din rând, se uită după ea, unii murmură, alții chicotesc - prin albul străveziu al pantalonilor se vede cum fesa din dreapta, mai lacomă, a ascuns partea de dantelă care îi revine, a îngrămădit-o pe mijloc.
— Chiar n-o fi simțind că i-au intrat chiloții în cur? șoptește cineva.
Persoana e deja la ușă, dă un "cioc" și intră.
Este de minute bune în birou, cetățenii își pierd răbdarea.
— Oameni buni, nu mai dați voie să se intre în față că o să ne prindă noaptea aici. Mare lucru dacă nu ne-o chema și mâine...
Într-un târziu, târziu se deschide ușa.
— Ziceați că doar întrebați ceva, nu e prost omu’ că vă crede?
Niciun răspuns. Domnișoara se îndreaptă spre ieșire. Din mulțime, la fel, câteva capete se întorc.
— Eee, așa da!
Acum partea de dantelă e la locul ei frumos aliniată.
— A fost greu maică? îndrăznește o bătrână.
— Nu, răspunde tânăra roșind.
— Ia atențiune, se aude prin ușa rămasă deschisă, cine nu are dosar cu șină să nu mai stea că stă degeaba. Hai, să ziceți că nu v-am spus.
— Hai, zi, cum e cu nevastă-mea? Spune acum, aici, cu ea de față, ați avut o relație amoroasă sau nu?
Luat pe nepregătite amantul nu mai apucă să-și retragă mână pe care a întins-o să dea noroc. Ar fugi dar celălalt îi ține palma ca într-un clește.
— Domnule, să nu dai, mă cunoaște lumea, ne facem de râs.
— Deocamdată vreau să știu adevărul, să văd dacă ce îmi spui tu se potrivește cu ce mi-a povestit ea.
Celălalt se uită la femeie: "I-ai povestit?!"
Soțul, pe fază.
— Mi-a povestit tot. Și cum ați plâns după ce ți-a făcut sex oral.
"Nu mai am scăpare, dracu’ m-a luat". Să strige după ajutor? Totuna, ba încă circul ar fi și mai mare.
— Prietene, schimbă soțul tonul, uite terasa unui restaurant, luăm câte o bere și vorbim, nu-ți fie frică, nu mori, nevastă-mea - uite-o colea -, nici ea n-a murit.
Se pun la o masă, amantul, ceva mai relaxat își așează pardesiul pe speteaza scaunului. Trei halbe cu bere au și apărut. Soția soarbe prima.
— E rece-gheață, aveți grijă.
— Da, ai dreptate, aprobă bărbat-su după ce gustă și el.
— Omule, cineva nu-și făcea datoria de soț, începe amantul, nu zic de dumneata, ferească Dumnezeu! Iar eu ce să fac, că sunt un biet om! Uite, te întreb - dar răspunde sincer -, tu ai întoarce spatele unei femei frumoase căreia îi citești în ochi că tânjește după dragoste? Și ce s-o mai lungim, mi-a spus că sunt mai bun decât tine.
— Da, mi-a zis că ești mai bun - speriată rău, săraca -, mi-a spus mai multe... Dar ce nu înțeleg... cum e poziția aia pe scaun, că mie nu-mi iese?
— Păi al meu de la birou e modificat special. Apoi continuă cu vocea scăzută făcând din degete și un semn specific: Dă-mi niște bani împrumut, mi-ar trebui vreo..., și zice o sumă frumușică.
— Sunt toți banii pe care îi am la mine dar ți-i dau.
Amantul ia banii și înșfacă pardesiul.
— Vă las cu bine!
Rămași singuri ca picați din lună cei doi soți se uită unul la altul.
— De ce i-ai dat banii?
— Pentru că vreau să-ți demonstrez... Cu toată lăudăroșenia de care a dat dovadă vreau să-ți demonstrez că nu e nimic de capul lui - banii ăștia n-o să-i mai vedem!
— Ei, nu, nu, ba o să-i vedem, mă cunoști de-acum, întărește femeia.
Poet, prozator, muzicant, a frecventat cenaclul "Liviu Rebreanu", fostul cenaclu literar de pe vremuri al Palatului Culturii din Pitești, unde i-a cunoscut pe câțiva dintre scriitorii importanți ai locului. A publicat poezie și proză în reviste de profil. Pentru poezie a fost premiat la Festivalul "Tudor Arghezi" din Târgu Jiu și la Festivalul "Costache Conachi" din Tecuci. A publicat două cărți de proză scurtă: Lac în vacanță (2020) și Într-o rană adâncă (2024).