O căutase cu vreo lună în urmă, întrebând-o dacă vrea să îl vadă. Ghicea în glasul lui dorința de a îi pipăi sufletul, de a afla dacă mai simte ceva pentru el, dacă e încă prinsă în cercul stelar al emoțiilor rotunjite de așteptări, de parcă timpul nu ar fi trecut cu atâtea întâmplări, prinderi și risipiri nescrise. Îi răspunse ca și cum nu ar fi înțeles ce anume dorea, ca și cum ar fi fost simpli prieteni care doar s-ar bucura să petreacă ceva vreme împreună pentru a afla cum mai sunt. Când voi ...

Se trezise cu gândul îmbătat de amintiri. Trecuseră câțiva ani buni și încă simțea gustul trăirilor care îi înmuguriseră în suflet. Îi plăcea să îi zâmbească, o înveseleau mesajele sale. O revigora gândul că trăia frumos în gândurile lui. Timpul se măsura în așteptările întâlnirilor plăcute în care se confesau, cântau și râdeau cu gura până la urechi. O plăcea, simțea acest lucru, în același timp, existau lucruri nespuse, ițe care țeseau o pânză fină, așa cum intuiția își adeverise sensul.

Ana ...

"Am privit fotografia. Zâmbeam. Nu știam că era pentru ultima oară când purtam căciula roșie, dăruită cu dragoste de Diana, prietena mea care se mutase în Italia de câțiva ani, căciulă făcută cu mâna ei. O pusesem în buzunar, neapreciind corect spațiile. Într-o mișcare greșită, rapidă, în nu știu care timp, s-a strecurat pe cine știe unde și pierdută a fost. Am multe căciulițe, dar nu mai am alta de la Diana, așa că îmi pare rău că nu am fost mai atentă. Așa pierdem lucrurile, din grabă, din nea ...

Miruna se afundă în tăcere. Se dedicase complet, exact așa cum se întâmplase și atunci când fusese cu Tudor. După un an, el se căsătorise. Deodată, amintirea țâșni răscolind în adâncuri întreg universul. Teodor se comporta că și cum nu avea nicio intenție de a pleca, petrecuseră împreună revelionul la familia lui, iar ea abia își stăpânea lacrimile să nu curgă pe obraji ca un izvor nesecat, incontrolabil. Alina, sora lui, observase cum pe chipul Mirunei se instalaseră umbre, dar, discretă, nu în ...

Era a doua zi de Crăciun. Ilinca și Mara se regăsiseră după un an, se întâlneau, ca de obicei, în vacanțe, de ceva vreme. Mara se mutase în Sibiu și venea mai rar la bunicii care locuiau la câteva case de cea a Ilincăi. Erau prietene din copilărie, comunicau la telefon atunci când aveau timp, dar întâlnirea față în față era cea care le aducea un zâmbet larg pe față de parcă totul înflorea în jur și aerul întreg ar fi mirosit a viață.

— E, ce mai faci, draga mea? Mi-a fost atât de dor de tine! A ...

În ziua aceea, plecasem cu inima strânsă, de parcă îmi prinsesem într-un batic toate visele și ele stăteau gata să zboare dincolo de calea ferată a privirii. Nici nu mai știu cum am ajuns în București, eu, cea care nu călătorisem până atunci singură în alt oraș, care aveam încă un soi de timiditate care se răsfrângea în ochii mari, în zâmbetul blând și încăpător de pace, cu toate flăcările și cu toate apele curgătoare, fluviale chiar, năbădăioase ale vieții care mă conținea plină de generozitate ...