Luna își pune capul pe Ioana pe care o privea ca pe o izbăvire. Îi căuta apropierea de parcă din ea izvorau viața și orice binecuvântare. O privea cu ochi curați și iubitori, gata de însoțirea pe orice drum, cuibărindu-se liniștită în poala ei caldă și primitoare. Era ca un înger care se punea la gura vămii, pregătind-o pentru eternitate. Femeia o privea cu duioșie, rămânând meditativă. Ochii ei mari, căprui, în care se răsfrângea apusul ca într-o baie de lumină, rămăseseră proptiți în zare, de parcă de undeva, din depărtare, din alt spațiu ar fi primit răspunsurile pentru fiecare alegere. Poposea în trecut cu săgeata gândului, sfedelind în mișcări plămădelile vieții. Trecea pragul clipelor prezente explorându-și lăuntrul și viziunea. Își imagină cum dialoga cu îngerul păzitor, de parcă din această conversație și-ar fi cules putința de a delimita în fapte suișul inimii în zona nealterată de treceri. Luă în mână îndreptarul de spovedanie, gata să consemneze însemnele ispitirii.

— Mai minți? Mai curvești? Mai înșeli? Mai iluzionezi? Mai te minți? Mai te amăgești? Îi împovărezi pe ceilalți cumva? Te iubești? Îi iubești pe ceilalți ca pe tine însăți? Respecți poruncile divine? Știi că cel viclean te face să amâni continuu îndreptarea? Unde e discenământul, unde îți ții dreapta socoteală?

— În dragoste. Dai omului ce poate să ducă, ce e pregătit să primească, cât să nu se prăbușească alunecând într-o negare continuă a vieții. Cerni binele de rău, sigur, după propria apreciere. Sita divină răspunde căutării. În fond, îl ajuți. Îi ești aproape în nevoile zilei, îi creezi un spațiu protector și odihnitor. Să îl azvârli în luptă, în neputință? Îl observ ce poate, cât, cum. Nu mă poziționez într-o stare de superioritate, doar observ. Poate că e doar vârsta care îmi dă energia. Poate că sunt darurile primite în timp prin părinți, prin toți cei care au lăsat în mine prin existența lor, o parte din ei. De fapt, în tot binele, e Dumnezeu. El ne apără de toate, El ne acoperă în ciuda nevredniciei. Crezi că vreau să fac rău cuiva? Nu.Încerc să împac și omul vechi și omul nou, să le fiu liman pentru nerodnicii. Cântăresc în priviri, în palme, în eforturi, în fapte ce dau, ce primesc, ce mi se dă, ce mi se ia.

— Ești tu salvatoarea lumii? Să fii salvatoarea ta, în primul rând. Trăiești în adevăr? Trăiești mereu în loialitate? Dragostea e dar, nu negoț.

— Trăiesc în adevărul inimii mele, în loialitatea fața de ceea ce simt. Iubindu-mă așa cum sunt, fiindu-mi prietenă, deja ofer un dar de preț: starea mea de bine care se răsfrânge și în afară.. Când voi putea tăia în carne vie pentru slujirea Lui în orice context, poate că nu voi mai măsura cu atâta migală cât , ce, de ce, cum, dacă să vorbesc, să arăt.

— Ți-e rușine să te arăți așa cum ești? Oare nu e și o doză de egoism aici? Unde începe egoismul, unde, dragostea de sine?

— Nu mi-e rușine. Iubindu-mă, am grijă de mine, fără să îi afectez pe alții. Dacă m-aș lăsa pradă egoismului, binele ar fi doar al meu. Dar caut să îl împart. Nu am nevoie de recunoașteri. Sunt frumoasă pentru că deși nu sunt sculptată în standardele lumii, îmi cunosc intențiile, acelea de a aduce binele în lume atât cât pot.

— Și aduci?

— Uneori da, alteori nu. Oamenii reacționează de multe ori la ceea ce înțeleg ei, nu la ce le transmitem, au și multe alte influențe. Poate că nu mă străduiesc îndeajuns să le fiu aproape. Am și eu limitele mele.

— Crezi că sufletul tău va ajunge în rai?

— Nu știu, dar sper că da, dacă se va milostivi Dumnezeu să găsească o cale de a armoniza totul, fără a mă face să îi rănesc pe ceilalți. El poate, eu, mai puțin. Alegerea presupune o pierdere și un câștig, cel puțin.

— Tu, ce alegi?

— Aleg viața! Aleg dragostea! Aleg binele. Îmi aștept creșterea.

Luna se cuibări ca o poveste muzicală, aducând-o pe Ioana în timpul trăit cu nădejdea unei continue înnoiri, pregătind în cumpăniri mărturisirea.