Un fragment în premieră din romanul Insula de apoi de Vlad Zografi, apărut recent la Editura Humanitas

Romanul Insula de apoi completează ciclul început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire. Vlad Zografi îmbină observația lucidă, ironia și fantasticul într-o imagine pregnantă a obsesiilor, temerilor și speranțelor care însuflețesc spectacolul lumii de azi. Spiritul romanului e exprimat sintetic prin cuvintele unuia dintre personaje:

"Multe poate accepta sau îndura omul, le acceptă și le îndură uneori resemnat, alteori furios, dar există o limită absolută: n-ai voie să-i răpești speranța vieții de apoi. Dacă s-ar convinge că viața de apoi e un basm, toate suferințele prin care trece ar deveni absurde, toate eforturile – inutile, toate idealurile – derizorii. Ar cădea într-o depresie cumplită, s-ar revolta fără să aibă împotriva cui, n-ar mai munci, n-ar mai face copii, n-ar mai respecta legile și ordinea socială. Viitorul colectiv al unei omeniri lipsite de viața de apoi e un stimulent prea slab ca să ne lăsăm purtați de inerție și să funcționăm docili în continuare, din disperare s-ar dezlănțui haosul sau, tot din disperare, o disperare mocnită, am asista la sinucideri în masă, la apatie generală și la stingerea lentă a civilizației. Numai că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există. Ai vreo dovadă? Ateii cei mai înverșunați, indiferent ce declară și oricât de sincere ar fi convingerile lor, păstrează în zonele obscure ale minții un germene rezistent de îndoială, care ar putea să nu iasă niciodată la suprafață sub o formă coerentă.

VLAD ZOGRAFI s‑a născut la București în 1960. A studiat fizica la Universitatea din București, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 și Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele și cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America și acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate mințile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.

FRAGMENT

Paul Fabian a luat câteva hotărâri de care i se părea că depinde viitorul lui imediat. Prima: să nu mai bea. Trebuia întâi de toate să definească ce înseamnă a bea. Whisky, coniac sau votcă în nici un caz, dar vin? După o scurtă reflecție, a eliminat și vinul. Coborând pe scara gradelor de alcool a ajuns la bere, iar aici a reflectat mai mult. Se obișnuise să bea o bere la prânz și una, eventual două, seara, fără ca asta să aibă vreun efect sesizabil. Pe de altă parte, berea îngrașă. Paul constatase cu dezgust tendința spre obezitate a unei mari părți din populația masculină a Bucureștiului, el însuși se simțea greoi de la o vreme, gâfâia dacă făcea un efort fizic prelungit și, cu toate că nu‑i plăcea să recunoască, avea un început de burtă. A renunțat și la bere. Îi trebuia totuși ceva prin care să‑și regăsească gestul reflex de a duce paharul la gură, oferindu‑i măcar un surogat de alcool, și s‑a gândit să încerce sucurile de fructe. Sucul de mere nu i‑a plăcut, sucu‑ rile de pere, caise și piersici erau prea dulci. Sucul de struguri i se părea acceptabil, dar și el era cam dulce. A încercat atunci sucul de morcovi – la prima înghițitură i‑a venit să vomite. Obligat de stomacul lui sensibil, Paul s‑a întors la sucul de struguri. Și‑a cumpărat din supermarket o cutie de trei litri, aleasă după ce a citit pe internet că era un produs sută la sută natural ecologic, fără aditivi, conservanți, zahăr sau apă. În plus, scria acolo despre efectele lui benefice pentru sănătate și revigorare.

A doua hotărâre venea în prelungirea primeia: să se apuce de exerciții fizice. Ca să lichideze începutul de burtă nu era suficientă renunțarea la bere. De multă vreme ducea o viață sedentară, întreruptă de rarele momente când, incitat de anunțul difuzat la televizor după reclame – "Pentru o viață sănătoasă faceți mișcare cel puțin treizeci de minute pe zi“–, alerga în trening prin cartier la trapul cățelului, jenându‑se de vecini, dar elanul lui sportiv nu dura decât maximum o săptămână. De data asta și‑a promis să facă zilnic dimineața timp de o jumătate de oră flotări, genuflexiuni, tracțiuni, exerciții de mobilitate și, mai ales, pentru abdomen, acolo era punctul nevralgic. I se părea de prost‑gust să meargă la o sală de fitness – oricum, n‑ar fi suportat comparația cu bărbații musculoși de prin corporații, care, din dorința de a arăta ca niște culturiști, înghițeau tot felul de substanțe dubioase. Aspirațiile lui erau mult mai modeste. S‑a gândit și să se apuce de jogging. Ca să nu se expună ridicolului de unul singur, ar fi putut alerga împreună cu Tibi, colegul lui de la Crocodil, care se lăuda că după o lună de jogging a dat jos patru kile. Cum însă Tibi își bătuse joc de spotul pentru farmaciile W mai rău decât ceilalți crocodili, Paul amâna să‑i facă propunerea.

A treia hotărâre: să‑i acorde mai multă atenție lui Valentin. Tot un anunț persuasiv difuzat la televizor după reclame a declanșat semnalul de alarmă – "Pentru sănătatea emoțio‑ nală a copilului dumneavoastră, petreceți cât mai mult timp cu el“. Și‑a dat seama că habar n‑avea cine era băiatul lui, legătura dintre ei rămăsese formală, îl lua acasă sau îl ducea la un restaurant, punea întrebări banale și primea răspunsuri banale, uneori îi cumpăra cadouri mai mici sau mai mari, dar Paul nu făcuse nici un efort ca să‑l înțeleagă. "Cât mai mult timp“ suna insidios. Cât? Valentin locuia cu Lia, se vedeau doar în weekend. Unele cupluri despărțite stabileau o regulă clară: copilul stă alternativ o săptămână la fiecare părinte, ceea ce presupune că în casa fiecăruia copilul are o cameră a lui cu tot ce‑i trebuie. Paul locuia într‑un apartament de două camere – imposibil să transforme livingul, care era de fapt biroul unde lucra, în camera lui Valentin. Exista soluția de a se muta într‑un apartament de trei camere, dar i se părea prea complicată și prea îndepărtată. "Cât mai mult timp“ putea însemna, de pildă, să petreacă împreună cu Valentin și o după‑amiază sau două în cursul săptămânii. Pentru asta ar fi trebuit să aibă o discuție cu Lia.

În fine, a patra hotărâre: s‑o caute pe Camelia. Cel mai simplu ar fi fost să apeleze la Sabina, dar era ultimul lucru pe care și‑l dorea. Sabina i‑ar fi dat probabil numărul de telefon al Cameliei, nu înainte să‑l ia la mișto în stilul ei, sau poate, vicleană cum o știa, s‑ar fi abținut de față cu el, și le‑ar fi spus apoi tuturor că maestrul Paulică umblă disperat după prietena ei. Nu din răutate ar fi făcut‑o, așa era Sabina. La petrecerea din vila de pe Kiseleff îl frapase contrastul dintre ele, și se întreba dacă erau într‑adevăr prietene. Ar mai fi putut să se intereseze prin cunoștințele lui de la revistele de modă ca să dea de urma Cameliei, un nume nu foarte răspândit, nici fotografele de fashion din București nu era prea multe. I se părea totuși riscant să parieze pe discreția acelor indivizi cu care se intersecta accidental. Paul n‑avea încă un plan precis.

[...]

La Lia a ajuns punctual. S‑a abținut să spună vreo măgărie când i s‑a comunicat cu o fermitate exagerată să nu întârzie după ora opt, l‑a luat pe Valentin și l‑a dus la un restaurant scump. Se străduia să fie vesel. I‑a citit meniul, l‑a sfătuit să ia doradă, calcan sau biban de mare, dar Valentin a ales hamburger și Coca‑Cola. Mai bine intrau la un McDonald’s, și‑a zis. El a comandat somon și apă minerală gazoasă, sucul de struguri nu se potrivea cu peștele. Valentin a scos din buzunar un telefon – un telefon nou, primit de la maică‑sa, l‑a anunțat el mândru – și, până au plecat, rareori și‑a desprins ochii din ecran, tastând din când în când mesaje. Conversația, punctată de câte un cling! scos de telefon, a decurs aproximativ în felul următor:

"Te bucuri că mergi la Paris?“ "Da.“ "Știi ce o să vizitați?“ (Paul n‑a primit nici un răspuns, era clar că întrebarea n‑avea sens.) "Ai citit ceva despre Paris?“ "Nu.“ "Parisul e un oraș… (Aici Paul, fără să‑și dea seama, a reintrat în rolul anacronic de profesor, dar n‑a avansat prea mult cu expli‑ cațiile.) De fapt, nu contează.“ (Tăcere.) "O să zbori cu avionul.“ "Asta e partea cool.“ (Tăcere prelungită.) "Îți place istoria? La școală, vreau să spun…“ "Nu.“ "Literatura îți place?“ "Nu.“ "Matematica?“ "Nu.“ "Biologia?“ "Nu.“ "Fizica?“ "Nu.“ "Ce‑ți place?“ (Aici tăcerea a fost justificată de sosirea hamburgerului și a somonului.) "Totuși, ce‑ți place?“ "Cum adică?“ "Mă refer la o materie de la școală.“ (Tăcere.) "Cu ce profesor mergeți în Franța?“ "Cu diriginta.“ "Ce predă?“ "Istorie.“ "Aha.“ (Tăcere.) "Cum te înțelegi cu colegii?“ "Bine.“ "Ai vreo prietenă?“ (Tăcere.) "Mie poți să‑mi spui.“ (Tăcere.) "Ascultă, tu nu vrei să stăm de vorbă?“ "Ba da.“ "Despre ce vrei să vorbim?“ (Tăcere.) "În fine, nu contează.“

Subiectele de conversație pregătite din timp de Paul fără prea multă perspicacitate se epuizaseră. Au mâncat în tăcere. "A fost bun hamburgerul?“ l‑a întrebat la urmă Paul. "Foarte bun.“ Valentin părea într‑adevăr satisfăcut, mai ales că tocmai primise un mesaj care i‑a provocat exclamații de triumf. Paul s‑a ridicat de la masă cu un sentiment difuz de vinovă‑ ție. "Nu vrei să ne vedem mai des?“ l‑a întrebat în drum spre casa Liei. "Sigur că da“, a zis Valentin. Au ajuns la șapte și jumătate.