Lavinia Braniște, Camping, Polirom, 2025

Au tot apărut aprecieri, comentarii, cronici despre cea mai recentă carte a Laviniei Braniște. Unele au fost detaliate, poate prea detaliate, alunecând spre zona rezumatului; și trebuie să spun, fără urme de ironie: jos pălăria pentru finețea observațiilor, dar parcă, în toată această minuțiozitate, se pierde plăcerea cititorului de a descoperi singur povestea și de a descoperi care sunt dedesubturile narative, fără ca ele să fie livrate pe tavă. Niciun text cu adevărat obiectiv în acest sens, unul care chiar să-i folosească, literar vorbind. N-o să ridic în slăvi romanul pentru că e scris de o autoare consacrată și nici n-o să trag de el până la capătul frânghiei doar de dragul exigenței. Să întindem, așadar, prelatele și să observăm mai atent cum se locuiește, de fapt, în Camping.

Tema diasporei este, fără îndoială, în prezent, una dintre cele mai căutate și fertile din literatura contemporană (nu doar din literatura românească, desigur). Este o preocupare constantă a ultimelor decenii. Nevoia de a pleca "în afară" este și ea una din ipostazele sociale românești postcomuniste, o consecință a unui regim care a retezat sistematic orizonturile individului, o moșternire a regimului care se vede clar în construcția lui Moșneguțu, tatăl Sofiei, personajul care supraviețuiește regimului totalitar și pe care îl cunoaștem mai bine abia la finalul cărții.

Fără echivoc, romanul de față se încadrează într-un realism social datorită felului în care Braniște construiește o lume a lui "extranjero" în toate detaliile ei: incertitudinea locului de muncă, dificultatea de a întreține relații autentice, deriva identitară și psihologică în raport cu spațiul și contextul social, tranzițiile constante ale protagonistei și ale familiei lăsate în urmă, umbrele și poveștile autentice ale personajelor de care se înconjoară Sofia, locurile descrise realistic (cu ton liric, dar totuși realistic), toate ilustrând imaginea românului plecat în străinătate.

Scrisă la persoana a III-a, sub tușa unui narator aproape stabil, povestea Sofiei (amintim Interior zero) ilustrează viața și trăirile imigrantului adult de această dată. Alegerea unei protagoniste aflate în pragul pensionării nu este una surprinzătoare; autoarea caută să autentifice experiențele de viață deja sedimentate, să arate cum identitatea poate intra într-un nou proces de cristalizare chiar și atunci când, teoretic, totul ar trebui să se stabilizeze. Personajul principal este o monedă cu două fețe, simultan emigrantă (din România) și imigrantă (în Spania), portrete ce o vor urmări constant. E prinsă între două lumi, o femeie ce trebuie să se adapteze din mers; ea se construiește în roman pe fondul instabilității sociale și profesionale românești, dar mai ales printr-un limbaj amestecat, inadaptat, o formă grotescă de "extranjeră limbică". Sofia, ca mulți alții, vorbește o limbă "contaminată", o combinație de substituți din română și spaniolă, care trădează precaritatea comunicării și adaptarea la noul mediu de viață:

Acestor flori Sofia le zice flori de piatră, deși seamănă mai degrabă cu niște margarete. A venit cu propriile cuvinte de acasă pentru tot ce o înconjoară. Dacă nu are nevoie în viața de zi cu zi de acuratețea denumirilor, le dă obiectelor propria interpretare. Le aproximează. Arborilor de mătase din camping le spune salcâmi, cicadelor le spune greieri. [...] își aduce aminte cum limba spaniolă a început atunci să-i contamineze româna. Atunzi a început să scurteze alimente, să frece vase și să spele pe joc cu mopa.

Ce enervează la naratorul lui Braniște este indecizia cu privire la personaje și la actul narativ în sine. Ezitarea aceasta trădează un proces de creație în derulare, în care Sofia nu e conturată în capul locului, ci lăsată să se construiască de la o pagină la alta, niciodată total. Se simte asta din abundența "poate"-urilor care dau o tentă instabilă întregii povești:

Poate de asta a și rămas atâta timp, i-a fost greu să plece mai repede de aici, în ciuda faptului că nu și-a dorit limba. Poate datorită posibilității acestei supraputeri. [...] Cel mai probabil de asta n-a reușit să se ducă la facultate mai departe de propriul oraș. [...] Sofia are uneori puseuri de invidie față de Robert. [...] Poate pentru că a trăit de la bun început într-o epocă a informației sau poate pentru că e tânăr sau poate pentru că e bărbat sau poate câte ceva din astea, dar are o personalitate și o atitudine care pe Sofia o fac câteodată mândră de-a dreptul, fiindcă simte că se întorc împotriva ei și nu-și dă seama dacă e intenționat sau nu.

Sofia se conturează ca o emblemă a emigrantei într-o Europă încă prinsă în mirajul "câinilor cu covrigi în coadă". Tensiunile existențiale ce o definesc capătă contur în relațiile cu fiul și cu tatăl său, relații încărcate de o ambivalență ce poate fi interpretată în cheie freudiană, cu dezechilibrări opedipiene ce se suprapun peste criza identitară a exilului. Trauma fondatoare a plecării, dictată de constrângerile materiale ale României, nu este suficientă pentru a cuprinde întreaga dimensiune a destinului Sofiei. Moartea soțului marchează un momement de cotitură ce adâncește dezrădăcinarea ei. Văduvă, responsabilă de creșterea unui copil mic, Sofia se confruntă cu imposibilitatea de a susține singură acest rol, chiar dacă tatăl ei încearcă să-i ofere un sprijin. Relația Sofiei cu familia reflectă, în fond, suferința multor generații de români care, "pentru a câștiga o pâine în afară", au abandonat rădăcinile și urmașii. Această legătură, încărcată de o "afectare" persistentă, devine în roman o metaforă a migrației forțate, dar acceptate, cu toate reverberațiile sale psihosociale și emoționale, definind precaritatea existențială și fragmentarea identitară a emigrantului.

Robert e însă conștient de cel puțin un lucru și anume că pentru Sofia realitatea din  România a înghețat în momentul în care a plecat de acolo, așa că pentru ea toate arată ca în urmă cu douăzeci de ani, când bunicul avea șaptezeci de ani și era îmbibat de tristețea și deznădejdea tranziției, iar Robert avea patru ani [...]

Ceea ce face cu adevărat ca acest roman să merite lectura pentru un ochi avizat nu este neapărat povestea în sine, migrația ca eșec personal și social care a mai fost spusă, ci felul în care autoarea configurează universul diasporei. Braniște demască prin poveștile din jurul Sofiei mecanismele generării profitului pe spinarea migrației est-europene. Se prolifează o întreagă economie subterană în jurul posturilor de muncă prost plătite: locuri de muncă precarizate, plăți la negru, intermedieri dubioase și o industrie informală care se hrănește cu vulnerabilitatea celor plecați "la mai bine". Veridicitatea se sprijină pe inserțiile textuale care, juxtapuse fragmentelor culese din mediul online, dau senzația unor mărturii trăite:

Români în Spania

Un traducător jurado la prețuri decente, vă rog? Nu 50 de euro pe pagină, mi se pare absurd. Mulțumesc!

Bună seara, sunt traductora jurda recunoscută în Spania, dar locuiesc în România. Vă pot trimite documentele prin curier.

Încercați în România că e mai ieftin, vi le trimite prin curier.

În România un certificat de naștere tradus și legalizat e 500 de ron!!! [...]

Sofia devine un contur în perpetuă ajustare, iar ceea ce, inițial, pare o strategie stilistică subtilă ajunge, în timp, o oboseală structurală: un flux de explicații care nu explică pe deplin, de reflecții care nu luminează mereu traiectoria interioară, de deducții care suplineau ceea ce ar fi trebuit trăit, simțit, intuit. Naratorul omniscient alunecă, paradoxal, spre postura unui martor incert. Deși revendică perspectiva panoramică, se refugiază adesea în detalii digresive. În aparență, cartea este despre Sofia și "camparea" ei într-un spațiu care promitea stabilitate financiară, o viață nouă, posibilitatea de a trimite bani tatălui pentru creșterea lui Robert. Construcția cărții se bazează pe un parcurs marcat narativ de un prostianism discret, dar persistent. În esență, cartea este despre tema migrației ca efect global, o preocupare care nu i-a rămas autoarei străină: mama sa a migrat în Spania, iar această experiență, trăită din apropiere, a fost absorbită și transfigurată literar. Unul dintre mecanismele de apărare ale "străinului" surprinse veridic de autoare este neîncrederea față de propriii confrați:

Față de români are sentimente amestecate, mai ales la prima întâlnire. Nu știi niciodată ce pun la cale, cu ce se ocupă. A avut de mai multe ori turiști veniți din România pentru câteva zile sau săptămâni și cu aceia a fost mereu relaxată, dar cu rezidenții pe teritoriu spaniol e mereu în alertă. [...] în ziua în care s-a cazat Dragoș, după ce a plecat colegul de pe tura de dimineață, s-a uitat imediat în actele de identitate să-i vadă buletinul [...] Sofia s-a întrebat dacă prelata e furată sau e primită cadou de la firmă și a înclinat spre prima variantă.

Ce nu pică la fel de bine este faptul că naratorul devine șovăielnic, prins între dorința de a lăsa personajul să se construiască în timp ce textul se scrie și nevoia de relatare intensă, cu descrieri ample, nu întotdeauna necesare. Din acest considerent, ceilalți actori ai poveștii rămân schițați într-o singură tușă tocmai pentru că nu li se dă glas și oportunitatea de a se construi prin dialog. Lipsa unor dialoguri mai profunde, a replicilor care ar fi putut adânci conflictul interior și exterior aduce un minus acțiunii. Sperăm însă că Braniște și-a dorit să reflecte, la nivelul dialogului, faptul că poziția de străin nu implică neapărat multe conversații sau confruntări aprinse, și nu că ar fi fost o nepricepere în a stăpâni tehnica dialogată.

Pe drum, Robert îi spune că s-a simțit alungat de la masă, dar nu e treaba lui să aibă sentimente față de prietenii ei.

- Atunci de ce-mi mai spui? Zice ea, care-și dorește ca Robert să aprobe cât mai multe lucruri din viața ei, inclusiv oamenii de care se înconjoară.

Ar vrea ca băiatul, înțelegând ce posibilități a avut ea aici, să priceapă că acesta e cel mai bun loc posibil pentru ea în această străinătate și ea a făcut totul pentru a și-l construi.

Autoarea, deși revendică o poziție obiectivă, nu este atât de neutră pe cât pretinde. Dincolo de masca narativă, răzbate un alter ego recognoscibil, conturat prin inserții subiective, observații personale strecurate strategic, parcă pentru a înclina balanța în favoarea Sofiei și a accentua tragicul. Sub aparența imparțialității, actul auctorial se lasă întrezărit: dialogurile sunt aproape exclusiv ale Sofiei, iar restul pare filtrat printr-o voce narativă care asistă, cu oarece condescendență, la ceea ce aude și simte nevoia să traducă, să explice cititorului. Narațiunea devine un colaj al momentelor și schițelor din viața Sofiei, o succesiune de secvențe afective mai degrabă decât o evoluție a acțiunii vieții ei.

Frumos ornamentată cu detalii iberice, cartea oferă satisfacție cititorilor atrași de geografii intime și hărți personale, mai puțin celor care așteaptă o acțiune în sens clasic; povestea rămâne despre Sofia până la final (totul este raportat la ea), dintr-un prezent ezitant și din multe colțuri ale trecutului, mereu declanșate de câte ceva. Narațiunea funcționează ca o memorie involuntară prelungită, dar fără controlul pe care un ochi auctorial sigur l-ar fi putut impune. Conflictul, anunțat încă din primele pagini, nu se adâncește, ci se întinde, se tocește puțin câte puțin în fraze care evită miza, într-o desfășurare lentă și adesea monotonă, care dezvăluie prea devreme ce urmează. Finalul, inevitabil, rămâne deschis, dar nu din virtute estetică, ci fiindcă, între timp, tensiunea s-a risipit. Descrierile, ce se întind uneori pe scurte capitole, conturează o societate plurietnică ce ascunde povești diverse. Stilul narativ este incursiv, făcând legături subtile cu oamenii "lăsați în urmă", cei de "acasă", la un nivel aproape platonic:

Pe latura opusă țărmului, satul se învecinează cu o autostradă zgomotoasă, care are o vibrație de pericol. Acolo se află partea veche și tristă a satului, sunt câteva străduțe cu case abandonate, năpădite de vegetație țepoasă, echipată de natură cu aceste arme inutile, împotriva unor prădători care au abandonat și ei zona. Sunt case ca niște mici cuburi albe cu grilaje în geam, joase și cariate, care pe Sofia o fac nostalgică [...]. Trece uneori pe aici târând după ea căruciorul de piață [...]. Fabrica, la rândul său o afacere de familie, oferă tururi ghidate de două ori pe zi, iar Sofia își dorește ca în această ultimă ședere a lui Robert aici să meargă împreună cu el s-o vadă.

Povestea transcende, în cele din urmă, biografia Sofiei și se așază ca o voce colectivă a celor plecați, a diasporenilor care, între mirajul străinătății și realitatea dezolantă, își caută un sens printre inovații de limbă, muncă și identitate. Aparenta obiectivitate are un rol dublu: pe de o parte, documentează cu precizie realitatea exilului, iar, pe de altă parte, eludează emoția brută, lăsând în urmă o resemnare estetică. Cartea este, desigur, una ofertantă pentru cititorii care detectează cu plăcere urme balzaciene sau reverberații călinesciene; tema averii și mania acumulării, obsesia paternității și tensiunea maternității, toate revin aici sub forma unei căutări prelungite a sinelui într-un mediu social ce rămâne mereu străin, chiar și când ești la un pas de a te întoarce "acasă".

Citind câteva dintre cronicile elogioase dedicate acestei cărți, am pornit la drum cu așteptarea unei povești bine articulate, chiar memorabile prin construcția ei literară. Însă, ajunsă la finalul deschis (și, trebuie spus, destul de abrupt) nu pot să nu mă întreb cât de atent au fost citite, de fapt, aceste pagini de către cei care le-au comentat atât de admirativ. Multe recenzii par mai degrabă exerciții de admirație programată decât lecturi făcute cu onestitate critică. Pentru mine, cartea a fost o experiență fragmentară, cu momente reușite, dar și cu suficiente sincope stilistice și narative cât să pun sub semnul întrebării coerența ansamblului literar.

În final, fac un joc de hazard și risc să spun că publicarea acestei cărți îi va aduce Laviniei Braniște un nou premiu cât de curând, nu pentru inovație formală sau pentru o rigoare narativă remarcabilă (nu e cazul aici), ci pentru felul în care pune în pagină realitatea trăită de diaspora românească, livrată printr-o lentilă aparent obiectivă, inspirată vizibil din conversațiile de pe grupurile de Facebook ale românilor din Spania și experiența sa de viață. Mi-ar fi plăcut, recunosc, să citesc această poveste în registrul confesiv al naratorului sau, și mai bine, din ipostaza unui martor direct. Efectul literar ar fi fost cu totul altul. Per total, cartea are un oarecare farmec; atmosfera româno-franco-spaniolă, detaliile culturale și introspecția prin lentila obiectivismului creează un registru recognoscibil și intim, în care mulți cititori se pot regăsi. Există o melancolie discretă care învăluie totul, o încercare timidă de a înțelege rostul plecării, al rămânerii și al regăsirii de sine într-un spațiu străin.