Am pierdut cheile de la apartament. Stau cu fruntea lipită de vitrina cofetăriei și mă holbez la tortul cu morcovi și cremă albă, expus pe un suport care se învârte. Mai în spate, la bar, espressorul pufăie și scoate un nor de aburi. Simt mirosul de cafea, de boabe zdrobite, și dulceața prăjiturii, ca de miere topită.

Stau aici, ca un boschetar, pentru că n-am nici portofelul la mine. Nu l-am pierdut. E în apartamentul de la care nu mai am chei.

Cuvintele au voluptate și gust, le simt pe cerul gurii, la fel de tari precum o cafea neagră și o prăjitură însiropată. Uite: cheile de la apartament. A-par-ta-ment! Un cuvânt ca o acadea ieftină, pe care o tot lingi și gustul se desprinde în fâșii din plastic.

Dar dacă spun... casă. Ca-să!, și melancolia curge precum un ceai de tei. Casă și pierderea devine uriașă. Inima începe să-mi tremure și să pompeze ace de gheață prin tot trupul. Devin singur, abandonat. Al nimănui. Mi-am pierdut casa.

O iau la pas, trebuie să plec de aici, altfel cei din cafeneaua-cofetărie vor chema poliția. Trecătorii sunt grăbiți, vâjâie pe lângă mine. Oricum, merg mai repede decât mașinile care huruie pe loc, fierb în asfalt.

Dar nici nu-i așa de cald. Ce e vara?! O caisă dulce-acrișoară. Dor de mai mult. Canicula e doar durerea de burtă după ce ai mâncat prea mult gem. Nici nu-i așa de cald. Dar transpir. O gheară nevăzută mă zgârie pe spinare. Ceva am uitat. Ceva am pierdut din vedere...

Boabele de sudoare devin bobițe acre și reci de struguri necopți. Gândul pierdut al toamnei, căci strugurii înseamnă toamnă. Doar că eu trebuia să fiu în altă parte.

Și mintea mi se luminează. Uite. Un reflector mare și galben e aprins în miezul creierului. Fix în mijlocul lui. Am pierdut din atenție ora, momentul zilei. Trebuia să fiu la școală, să-mi iau fiul. Care e pierdut de unul singur, plânge cu lacrimi de dinozaur, așa-i place să spună.

Atunci chiar e toamnă și caisele sunt duse căci școala e miros de hârtie și cerneală, haine scrobite. Și clopoțelul. Musai e un clopoțel undeva. Și eu l-am pierdut.

Groaza e o reclamă mare și idioată, din litere cu margini zdrențuite și șobolani care mănâncă din ele. Groaza, groază că am uitat de copil. Și grăbesc pasul, o iau la fugă, aerul mi se înfundă în gât și mucii îmi curg șuvoaie. Aproape mă împiedic. Uite... E penibil... Sunt un om matur...

Un cuvânt ca un șarpe mi se încolăcește de picioare și mă opresc. Mă sprijin de cabina telefonică abandonată. Trag de ușa ruginită și intru în ea. Dacă ceilalți îmi văd fața, o să creadă că am fugit de la nebuni și n-o să mai ajung la școală.

Cuvântul ăsta... Ce dulce e. Și de neatins. Să fugi... Fu-gă. Dar nu poți. Pentru că șarpele mi se urcă pe picioare, s-a încolăcit pe abdomen și-și întinde capul scârbos pe pieptul meu, pe sub tricoul ud leoarcă. A plouat. Așa e toamna.

Pierdut!, el e șarpele nenorocit. Căci cuvintele trădează. Au prea multe sensuri. Iar felinarul din creierul meu e un stâlp din ciment care coboară, îmi sfredelește tot corpul. Și se învârte, macină, împinge. Căci mi-am pierdut fiul. L-am pierdut. Cuvânt nenorocit. L-am pierdut, de ce sunt atâtea sensuri? De ce vorbele nu-s blocuri de piatră? Să pierzi, ce freză înfiptă în canini. Să pierzi și sfredelirea din dinți se mută-n creier, în ochi. În unghii!

Zăpada se așterne frumos pe geamurile murdare ale cabinei telefonice. Un alb curat. O să șteargă mizeria sau o s-o soarbă. Căci ceva se pierde mereu, asta e viața. Iar sângele e plin de microbii tristeții.