Ecaterina Lupu joacă la Teatrul din Constanța, unde eu obișnuiesc să trec pe la un prieten, zenob, ca și mine. Iar prietenul ăsta mi-a arătat-o într-o zi: o vezi pe tipa asta, a zis el, locuiește cu niște prieteni de-ai noștri, undeva, într-un cartier de pe fundul mării. Cum cobori treptele spre Plaja Modern, mergi drept, vreo sută de metri prin apă și dai de un delfin argintiu care te întreabă telepatic dacă ai venit în vizită la Kate. Faci pe prostul, dai din cap și te abții de la amănunte, iar el te duce direct în cartierul Iason 3, la o vilă pe care scrie Medeea. Nu e nevoie să bați la ușă, în cartierul ăsta toată lumea vine s-o viziteze pe Kate. Hai, mergem? (Zenob)

Dragă Ecaterina Lupu, Ce joci vara? Joci? Filmezi? Sau doar pleci în vacanță? Care e geografia preferată a vacanțelor tale? Cum arată vacanța visată? Vacanța concretă?

Vara joc în deplasări prin diferite orașe din țară, dar și acasă, la Teatrul de Stat Constanța, în cadrul festivalului SEAS.

De filmat, nu filmez nimic. Geografia preferată a vacanțelor mele este singurătatea. Oriunde m-aș duce: Grecia, Portugalia, Franța, Italia… mi-am dat seama că cel mai mult îmi place să fiu singură. Să fac ce-mi vine fără să am responsabilitatea altcuiva, fără să chinui pe cineva să viziteze un muzeu care mi-a sărit în cale, să se plimbe pe faleză în tăcere, să se piardă cu mine pe străzi fără să consultăm harta, să cumpărăm cărți, bomboane și cafea. Doar eu aș accepta să fac cu mine toate acestea. Nu știu cum arată vacanța visată, dar ideal ar fi să am foarte mulți bani cu mine. Vacanța concretă este un program de care să mă țin: sport, scris, citit, învățat pentru școala de șoferi, vizionat filme… în București.

Ce zonă bucureșteană te emoționează cel mai mult?

Grădina Botanică iarna, plină de zăpadă.

Cum arată bărbatul care coboară în momentul acesta pe Bulevardul Elisabeta? În ce epocă, unde se duce? Cu cine se va întâlni?

Nu știu, nu mă uit după alți bărbați, nici măcar după cei din vis, fiindcă sunt foarte îndrăgostită de un bărbat real. În schimb, văd o femeie foarte frumoasă, subțire și serioasă, cu ochelari de soare expandați și tocuri înalte, simple, care se grăbește spre trecut, ca o proastă, și se va întâlni cu un buchet de bujori imenși. Nu sunt eu, dar am fost cândva ca ea.

Ce teme te inspiră acum? Cum se leagă de universul artei tale?

Sunt foarte preocupată de credință, momentan, de întoarcerea la Dumnezeu, evitând religia, dogma, regulile tâmpite. Mai sunt foarte preocupată de copilărie și de copii, în general. Toți oamenii stupizi și răi au fost cândva niște copii neglijați, neiubiți. Cum se leagă acestea de universul artei mele? Simplu. Arta teatrală este o artă sincretică. Orice temă se găsește în dramaturgie, orice preocupare și idee poate fi transformată în mesajul regizoral, transmis prin spectacol, orice durere a omului este reprezentată prin arta actorului, orice cadru de vis sau de coșmar poate fi redat prin scenografie, orice emoție imposibil de pus în cuvinte poate fi exprimată coregrafic ș.a.m.d.

Se vorbește tot mai mult de faptul că arta și-a deplasat mesajul de la estetic spre politic: cum comentezi acest lucru? Crezi că spectacolul de implicare etică este/va fi mai prețuit? Va fi dominant? Va dispărea cu totul principiul estetic din artă? Ce creații se află în topul tău?

Cred că arta a fost întotdeauna politică. Cred că unii oameni sunt supărați pe felul strident sau formalist sau pe mijloacele post-dramatice prin care acum se "bagă în ochi" o temă sau alta. Adică artiștii s-au revoltat și s-au îndepărtat de puterea sugestiei. Și înțeleg de ce s-a întâmplat asta. Societatea dovedește că poate nu e destul să strecori mesaje subtile; oamenii au nevoie să fie scuturați din temelii; nu mai funcționează o simplă poveste care să producă emoție și care să provoace la reflecție; publicul trebuie avertizat, iluminat prin mecanisme de expresie care imită viața așa cum e ea – brutal și fără metafore. Probabil.

Dar eu voi rămâne de modă veche… ca gust. Sunt un spectator îndrăgostit de clasici. Sigur, am și vârfuri contemporane pe care le iubesc.

Nu-s adepta protestelor în artă, performance-urilor. Dar le înțeleg utilitatea.

Principiul estetic nu va dispărea niciodată, dar, din păcate, publicul va fi tot mai needucat în ceea ce privește calitatea. Totul va fi ridicat la rang de operă de artă, fiindcă libertatea de exprimare, combinată cu importanța pe care o poți căpăta în mediul online, va face din fiecare individ puțin mai articulat un critic de artă. Dar aici deschid alt subiect deja…

Am foarte multe iubiri în topul meu, voi scrie ce-mi vine prima dată în minte:

Concertul 21 al lui Mozart, Andalusia lui Satriani, Însemnări din subterană de Dostoievski, Doctorul Garin de Vladimir Sorokin, Căprioara rănită pictată de Frida Kahlo, Angoasa lui Schenck, spectacolul Unchiul Vania în regia lui Rimas Tuminas, spectacolul Unchiul Vania în forma lui de One Man Show jucat de Andrew Scott, La notte de Antonioni, milioane de poezii și orice coregrafie de balet clasic fiindcă baletul clasic e perfect…

Cum arată o instituție de promovare a artei în mintea ta? Ce-ai face dacă ai putea organiza o instituție culturală? Care ar fi prioritățile tale? Cum ai face ca teatrul românesc să fie cunoscut în lume?

O instituție de promovare a artei în mintea mea e un hub cultural foarte primitor, generos și tolerant, un loc accesibil cu aer nobil, unde toată lumea să poată veni să discute, să vizioneze filme, să bea un pahar, să vadă o expoziție; îmi imaginez o clădire înaltă, iar la fiecare etaj se întâmplă câte ceva: un concert de muzică simfonică sau un concert de jazz, în timp ce mai sus ar fi o bibliotecă, un salon literar, un cenaclu… Se poate fuma înăuntru, iar la ultimul etaj se poate dansa… Fantezie. Teatrul românesc este deja cunoscut în lume. Avantajos pentru noi ar fi să jucăm în țările europene mai mult, mai des sau chiar să părăsim continentul cu spectacolele noastre. Festivalurile… ele sunt calea.

Crezi în spectacolul fără cuvinte (fără replici)?

Desigur. Teatrul nu are reguli, el poate fi făcut oricum. Forma expresiei teatrale poate să placă sau nu, iar asta ține doar de subiectivitate. În ce nu cred, însă – în spectacolul de teatru fără actor. Când actorul este doar mașinăria forjată de regizor, când actorul e un element de decor…

Ce personaj ai vrea să interpretezi? Unul existent (teatru, film) sau unul inventat de tine? Cine ești când pleci de la teatru?

Am avut norocul să interpretez personaje foarte diferite în spectacolele în care joc. La ce visez? La partituri puternice ca cea a Medeei, dar și la raze de lumină ca Sonia din Unchiul Vanea. Când plec de la teatru sunt o persoană foarte, foarte, foarte obosită, cu rimelul scurs, flori în brațe și o dorință fatalistă de a face o baie lungă.

Îți plac pălăriile? De ce? Pantofi stiletto, platforme sau balerini?

Nu-mi plac pălăriile, fiindcă ele mă despart de soare. Totuși, o pălărie cu boruri largi la umbra căreia să mă ascund de mulțime când n-am chef de oameni m-ar tenta. Prefer să mă ascund în spatele ochelarilor de soare, totuși.

Îmi plac pantofii, platformele, balerinii, cizmele, saboții, espadrilele, converșii… îmi plac încălțările frumoase, sexy, tocurile înalte, nimic kitschos, îmi plac pantofii vintage. Nu-mi plac sandalele și nimic cu degetele la vedere fiindcă degetele mele de la picioare sunt diforme din cauza anilor de balet din copilărie.

Bărbatul din vis: ce să aibă, ce să nu aibă?

Of, of… bărbatul din vis… Bărbatul visurilor mele e Rhett Butler și are deja tot ce-i trebuie.

Planul tău artistic de viitor: miza, speranțele, durata etc.

Actoria e o meserie de anduranță și una pe care o poți practica până-n buza mormântului. Îmi doresc să fiu sănătoasă ca să pot juca și când o să am milioane de riduri și părul alb ca fulgul de nea.

Sper ca în viața asta să și public ceva din ce scriu, sper să și regizez măcar un spectacol de teatru, sper să… nu mor de foame, să nu-mi întinez sufletul și alte asemenea (dez)iluzii.

Ai renunța la actorie? Și dacă da, pentru ce? Care artă, meserie, acțiune ar rivaliza cu actoria?

Aș renunța dacă ar trebui să fac compromisuri prea dureroase ca să mă întrețin și dacă aș juca în mai multe spectacole care nu-mi plac, decât în spectacole pe care le iubesc. Cu actoria rivalizează scrisul, muzica și dansul, dar nu de ajuns, momentan.

Cu ce regizor (internațional) ți-ar plăcea să lucrezi? Care a fost cea mai intensă, complexă și memorabilă experiență de spectacol? Și ca interpretare și ca relație cu personajul, dar și ca întâlnire cu regizorul, cu echipa.

Regizor internațional? Nu știu. Kaurismaki.

Cea mai intensă experiență în teatru a fost când am lucrat la spectacolul Teatro Lucido, în regia lui Radu Afrim. Timpul era prea scurt pentru toată inspirația pe care o avea Afrim, lucram de dimineață până seara, dar găseam, totuși, prilej să râdem cu gurile până la urechi. Eram foarte obosiți, dar foarte creativi. În perioada aceea, m-am simțit de parcă am turat la maxim, și chiar dincolo de limite, toate motoarele existente în mine – în mintea mea, în sufletul meu, în corpul meu (coordonată îndeaproape de coregrafa și prietena mea, Flavia Giurgiu).

Dar cea mai intensă întâlnire cu un rol a fost întâlnirea cu rolul Adela din spectacolul Casa Bernardei Alba, căci mezina pasională, naivă și răzvrătită necesita ca eu să fac o mare, mare demolare a zidurilor personale pentru a putea fi cât mai vulnerabilă și cinstită în interpretare. Adela m-a supus "supliciului" de a mă arăta sensibilă, hormonală, îndrăgostită de libertate… Toate întâlnirile sunt intense – sunt o fire romantică, am tendința să exagerez și mai sunt și hipersenzitivă. Atunci când nu sunt implacabilă și cinică.