Revistă print și online
— Plasturi cu rivanol, brichete, bureți de vase...
Înainta șontâcăit prin tramvai, ca o umbră. Într-o mână ținea cele câteva produse jerpelite. Cealaltă forma un soi de contragreutate care se tot balansa și părea că-i ține, în picioare, întregul trup.
— Plasturi, brichete, bureți...
Privirea îi trece peste posibilii clienți fără să zăbovească în vreun contact vizual prelungit. E ca și cum s-ar teme că cineva vrea să-l întrebe despre marfă și astfel, traseul său ar fi întrerupt.
Poartă o canadiană care fusese cândva albastră, dar acum a devenit gri. Nu e murdară, ci uzată. Nu se văd rupturi în material, cât multe cârpeli. Dă impresia unei sărăcii îngrijite. Iar în interiorul său tremură o stare de exaltare gelatinoasă, ca o piftie neînchegată care amenință să se sfărâme într-un șuvoi lipicios.
Se gândește la călătorii din tramvai ca la niște superiori ocupați, capete luminate care trebăluiesc asupra unor proiecte misterioase și importante iar el trebuie să treacă printre ei fără să-i deranjeze. E aici să-i servească dacă ar fi nevoie, dar nu trebuie, sub nicio formă, să-i întrerupă ori să le distragă atenția.
În urma sa, târâie un spin. Unul aparent uscat și prăfuit, agățat cine știe cum de conturul zdrențuit al umbrei care este chiar el. Un spin fad, care însă zgârie ușor învelișul de facebook, tiktok, ședințe, certuri, spaime ale călătorilor.
Vânzătorul ajunge până în capătul tramvaiului, apoi revine. Atenție: a doua tură e cea mai importantă. Se comportă ca un fugar care se ascunde la vedere, ca un evadat care fuge fără grabă. Între timp, puroiul otrăvit de pe vârful acelui spin nebăgat în seamă cangrenează și vina pune stăpânire pe călători. Măcar pe unii dintre ei care se simt, dintr-o dată, încărcați de vinovăție. Și de un strop de milă.
Toate acestea depindeau de acel echilibru gelatinos din interiorul vânzătorului. Căci trebuia să transmită, prin înfățișare și gesturi, că e doar un om chinuit care se străduiește să muncească. Unul care e la un pas să apeleze la soluția rușinoasă a cerșetoriei, dar încă rezistă, face eforturi disperate să nu se prăbușească. Marfa nu era atractivă vizual, dar tocmai în asta era cheia. Căci n-aveai ce să cumperi de acolo, ba chiar produsele îți produceau repulsie și așa era secretat acel venin care, în cele din urmă, ducea la vinovăție și regret. În felul ăsta îi păcălea pe față, le juca festa supremă folosindu-se de propriile lor temeri și neajunsuri. Le arăta, prin această scenetă, că se poate mai rău. Grijile lor cele mai negre aveau propriul coșmar. Mereu puteau să cadă într-o prăpastie mai adâncă decât cea în care-și închipuiau că se află în prezent.
Vânzătorul știa foarte bine: mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană. Iar o poveste bună e una care zgârie, lasă măcar o urmă.
Zi de zi își purta piftia puturoasă pe mai multe linii de tramvai și-o făcea cu o dedicare greu de egalat. Nu urmărea să adune bani pentru vreun drog, băutură ori pentru plăceri sexuale. Urmărea să-și finanțeze viciul suprem. Acela de a le demonstra tuturor că e cel mai deștept. Cel mai puternic! Chit că o făcea supus, în tăcere.
Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)