Vacanță pe Coasta de Azur în perioada Ocupației: cea mai fascinantă poveste din romanul lui Patrick Modiano Voyage de noces (Ed. Gallimard, 1990; Călătorie de nuntă, Ed. Univers, 1996), pe care l-am tradus în perioada doctoratului, la îndemnul "împărătesei Irina". Pentru că, în sinea mea, așa o numesc pe regretata Irina Mavrodin, conducătoarea cercetării mele.

Un spațiu al rafinamentului provensal, un haut de gamme întreținut cu bani mulți, o zonă a nonșalanței mimate de estivanții refugiați dincolo de linia Maginot, în majoritate evrei. Iar în centru, naratorul plasează un cuplu de tineri abia ieșiți din adolescență: parizianul Paul Rigaud, descendentul emancipat al unei familii înstărite și evreica austriacă Ingrid Teyrsen, refugiată la Paris cu tatăl imediat după Anschluss, nazificarea țării și aplicarea legilor rasiale.

Juan-les-Pins este (ca și Nice, Saint-Tropez, Menton) un haut lieu al turismului balnear, lângă Mediterana mereu neliniștită. Se poate numi "vacanță" o perioadă tensionată, în care cuplul de tineri face tot posibilul pentru a supraviețui? Sunt înarmați cu un fals certificat de căsătorie și le spun tuturor celor care-i întreabă că se află în… călătorie de nuntă. Este o vacanță care m-a marcat prin modul în care Modiano compune (și în acest roman) peisajul Franței sub Ocupație, conturând cu precizie raportul dominant (poliția secretă) / dominat (cetățenii cu origine evreiască sau cei care îi ajutau). O vacanță în care un Paul superprotector și o Ingrid depresivă practică un fel de joc de-a v-ați ascunselea cu "pata neagră", inspectorul de poliție parizian venit să înregistreze toți clienții evrei ai hotelurilor de lux de pe Coastă, al căror portret mă trimite cu gândul la filmele anilor 40 cu Jean Gabin și Danielle Darieux: "La Juan-les-Pins, lumea trăia de parcă războiul n-ar fi existat. Bărbații purtau pantaloni de plajă și femeile fuste pareo în culori deschise. Toți aveau cam vreo douăzeci de ani mai mult decât Ingrid și Rigaud, dar abia dacă îți dădeai seama. Datorită pielii bronzate și mersului sportiv, păstrau un aer de tinerețe și de falsă nepăsare. […] Cunoștințele se salutau de la o masă la alta, bărbații își înnodau neglijent puloverul pe umeri, femeile își arătau spatele bronzat și își legau părul cu eșarfe creole." (pp. 57-59)

Cu toată frumusețea peisajului provensal – pinii maritimi, cerul azuriu, mirosul de eucalipt și de flori de dafin roz – neliniștea îi copleșește pe Ingrid și Paul în camera de la hotelul Le Provençal, pe care am mers special să-l văd, așa cum am bătut cu piciorul toate traseele din Nisa în care deambulează personajele autorului (rue Gounod, rue Rossini, rue Mozart). Pentru că Modiano (premiul Nobel, 2014) are obiceiul mărturisit de a scrie în urma unor peregrinări prin spațiile care-l inspiră, parcurgând kilometri întregi cu "compasul" unui bărbat de peste 1,90 metri… O scriere și o reflecție peripatetică, ce favorizează mobilitatea gândirii. Cu un carnet și un creion întotdeauna în buzunar, pentru a lua note în prima cafenea întâlnită în drum.

Așadar, vacanța celor doi îndrăgostiți din Franța ocupată mi-a rămas întipărită în minte și îi invit pe toți cei care citesc textul meu să deschidă romanul și, după ce-l citesc, să-și programeze la un moment dat o incursiune pe Coasta de Azur a tuturor visurilor și promisiunilor...