E noiembrie în Amsterdam; un noiembrie mai adânc, mai umed decât cel din București. Norii s-au descusut, plouă continuu, mărunt. Între pereții apartamentului-gazdă, ea stă contorsionată pe canapeaua verde, îngustă – o piesă de mobilier neimpresionantă, recent cumpărată, învelită de o stofă ieftină care pare deja să-i fi împrumutat contururile trupului. În aerul camerei plutește fumul fantomatic al unei țigări Pueblo Blue rulate, mereu Pueblo Blue – nu din plăcere, ci din necesitate; un pachet de țigări costă aici aproape dublu față de prețul de acasă și fiecare euro contează când orașul vestic îți cere totul, dar îți oferă în schimb doar o tăcere frumoasă, rece. Fapt pentru care își cumpără pachete de tutun vrac, întotdeauna.

Cu gesturi lente, ușor stângace, rulează o nouă țigară, strivind tandru tutunul între degete. Își trage laptopul de pe marginea canapelei, îl deschide. Ecranul murdar de amprente îi oglindește chipul palid, nemachiat, caracteristic rutinei urbane din Țările de Jos. Din obișnuința de a-și aduna durerile în buchete de fraze, face dublu click pe documentul "eu", pe care l-a ascuns printre alte foldere neinteresante. Se deschide documentul Word:

"Să citesc atâtea cărți, să străbat atâtea povești și perspective, m-a determinat să înțeleg ceva ce pare prea evident ca să mai doară – suferința ne înconjoară, ne invadează barbar, imperceptibil. Știu, o constatare banală, aproape jenantă prin simplitatea ei – nimic ce ar putea să rescrie normele. Tocmai de aceea, poate că ar fi trebuit să mă simt cumva îmbrățișată de acest adevăr colectiv, să fiu marcată pozitiv de solidaritatea pe care o pot regăsi în această idee. N-a fost așa. Nu mai este cazul.

Cred că asta simți în prima etapă a conștientizării; suferința celorlalți pare, deși rușinoasă, aproape reconfortantă – se înalță în fața ta ca un monument-dovadă al faptului că nu ești singurul pătat, că nu ești tu defectul din lume, căci iată! și altora le este greu.

Pe măsură ce te molipsești de microbul ăsta numit conștientizare, lângă care rânjește geamănul său sofisticat "self-awareness", speranța începe, cu obrăznicie, să se piardă și ajungi să fii locuit de tristeți lucide.

Mustind în inocență, aveam nădejdea că fericirea se află, de fapt, undeva, împachetată frumos, ca o promisiune din reclame. Să o atingi, să o cumperi, dacă ai cu ce, dacă ai îndurat destul. Pare-se că vitrina e goală din perspectiva oricui ar privi-o. Doar lumini, sticlă și reflexii, iar eu – cu fruntea lipită de geam, aștept ceva ce nu există. De altfel, nu cunosc pe nimeni cu adevărat fericit – nu dacă iau în calcul întreaga complexitate a existenței, cu toate durerile ei psihologice, sociale și politice, înfășurate în capitalism.

Vânează sau fii vânat! Iubește sau fii iubit? – Un slogan pe care s-a mulat până acum dimensiunea romantică a vieții mele. Cunosc o formă distorsionată a iubirii, în care limitele dintre victime și vinovați sunt neclare. În termeni grei, exagerați, pot spune că am oscilat între a fi abuzată și a deveni abuzator. Relațiile mele au fost ca un joc în care nimeni nu câștigă și toți se pierd în același timp. Am învățat, involuntar, că în dragoste nu există victime pure. În cele mai fericite cazuri, ne-am rănit reciproc și ne-am ținut de mână în timp ce sângeram.

Moral, imoral – noțiuni care-și pierd din sens de la an la an. Când ajungi în adâncurile dureros de personale ale fiecărei relații, acest tip de dihotomie nu mai contează. Doare oricum. Te macină fie vina propriilor acțiuni, fie rănile provocate de alții, iar dacă nu te încadrezi în niciuna dintre aceste categorii, probabil suferi din alte cauze – o boală, o pierdere, o singurătate insuportabilă.

Oamenii care se agață de reguli, care se definesc prin loialități plicticoase, de parcă ar fi niște funcționari ai moralității universale – oamenii ăia nu au altceva, tot ce au de oferit e liniștea aceea monotonă. Nu iubesc prea tare. Nu greșesc prea adânc. Se țin de limite ca de balustrade – cel puțin asta este ceea ce îmi spun de fiecare dată când derapez, când calc strâmb și o fac voit, cu sete, ca și cum aș vrea să mă ard. Gândul acesta e cârja în care mă sprijin. E o cârjă care scârțâie dar fără de care, poate, m-aș prăbuși de tot. Hah, eu (noi?) și ei – două fețe ale aceleiași monede. Interesant.

Mi-ar plăcea să descopăr greșeli în raționamentul meu; erori reale, tangibile. Tânjesc să fiu contrazisă.

Aici nu-mi mai e bine.

România îngrijorează, dar mă reîntorc și reîntorc și reîntorc la ea ca la o mamă pe care, am reușit în timp s-o percep în întregime, cu toate rănile și imperfecțiunile ei. Nu e ușor să-ți iubești mama când crești și începi să-i depistezi slăbiciunile, dar exact atunci, nu mai ai vreo scuză să o părăsești cu totul. România nu mai e pentru mine figura idealizată din copilărie, nu mai e mama perfectă. E o mamă reală, cu trupul și privirea obosite de atâtea încercări, dar pe care o port totuși în stomacul meu strâns, în gesturile mici și în felul în care iubesc.

Poate că voi rămâne. Poate că voi pleca. Niciuna dintre opțiuni nu mă liniștește. Niciuna nu mă aduce aproape de vreo salvare. Ambele variante atârnă de mine ca două rochii ude, reci, lipite de piele. Tot ce pot face este să continui să exist în această mare de confuzie, fără să știu care va fi destinația finală. Posibil nici să nu existe vreuna. Dar ce importanță mai are când pare că și eu, ca toți ceilalți, sunt condamnată la o formă sau alta de rătăcire?"

Închide documentul Word.

E aprilie în București; un aprilie moale, cenușiu pe margini, ca o fotografie decolorată în care încă mai recunoști contururile zâmbetelor. Lumina se prelinge lent printre jaluzele direct pe parchetul ciobit din garsonieră, amestecându-se cu fumul subțire al unei alte Pueblo Blue.

Fumul conduce către bucătărie. Acolo, cu picioarele goale pe gresia rece, ea stă sprijinită de tocul geamului, cu un pahar de apă în mână. De obicei bea cafea. Astăzi ceva e diferit. Se gândește la ce a scris și la cum se simțea acum câteva luni. Își reamintește de fiecare frază, îi simte mirosul, greutatea, dar acum știe că nu toate durerile sunt verdicte, că nu fiecare gând apărut în miez de noapte trebuie ridicat la rang de lege a existenței.

Nici aici nu-i este bine. Poate că va pleca. Poate că va rămâne. În orice caz, nu mai cântărește fiecare variantă ca pe o sentință.

Textul din acel noiembrie – o izbucnire sinceră, dar al unei minți tinere, ahtiate după sensuri absolute. Un copil care tocmai a descoperit că lumea e mai complicată decât joaca din parc. Un poet beat, la penultimul pahar.