Trecuse de 10 și se lăsase aerul rece peste foișor și întunericul străpuns doar de razele becului de deasupra ușii încercuit de musculițe și gâze, când se auzi de pe coastă de la deal un huruit continuu, tot mai apropiat, apoi lumina farurilor cu halogen dispersate prin panourile semitransparente de policarbonat ale gardului și în sfârșit zumzetul motorului electric oprindu-se și portiera trosnind, iar Marta trâmbiță că se întoarsă Fane cu urlete și aplauze, agitând bichonul familiei care cerșea printre picioarele invitaților. Gelu dădu din cap spre soție-sa, care se rezema de parapetul prispei, și-o întrebă într-o doară dacă chiar se întoarsă ăsta, dar nu primi niciun răspuns și nici nu dădu să se ridice. Primirea rămăsese pe umerii oaspeților, cu precădere pe ai lui Matei, care, în pofida vârstei, n-avea decât să-l ia în primire pe Ștefan și să schimbe două vorbe la poartă, tinerește, de ce-i interesează pe ei – nu era o cerință exprimată, dar Matei se conformă, ridicându-se și scuturând moleșeala de după două pahare de vin de țară aspirate pe nerăsuflate.

O luă încet printre oaspeții așezați cât să nu se împiedice (masa fusese încercuită de scaune până la refuz, așa că să se ridice era aproape complet exclus, de servit se ocupau femeile aflate într-un du-te-vino continuu, indiferent dacă aveau ceva de adus la masă sau nu), apoi prin gazonul umezit de brumă, testându-și reflexele și stabilitatea, jenat de primirea pe care trebuia s-o facă și de halul în care se găsea deja – nu-l mai ținea ficatul, asta îi devenea clar. În spatele său, în separeu putea ghici rugămințile Martei către maică-sa, s-o lase să iasă la frac-su, înăbușite de răcnetul înfundat al tatălui comandându-i să se potolească. Din poartă, îl văzu pe Ștefan aplecat peste scaunul de copilot; dăduse roată mașinii și se apucase să trebăluiască prin mașină în timp ce aștepta primirea, să strângă gunoaie, să măture cu palma peste bord și scaune cât să scuture orice urmă de scrum sau firimituri, orice semn că nu-și tratase mașina ca pe nestemata care era. Nu-l observase pe Matei și nici el nu scoase o vorbă; voia să lase cât mai mult timp să treacă până trebuie să se salute reciproc, să dea mâna, să se întrebe de sănătate, liceu, muncă, mașină, însă Marta, care scăpase cumva de jugul parental, țâșni pe lângă el cu tot cu bichon după ea, spărgând tăcerea. Ștefan o luă în primire, prinzând-o de braț pentru o piruetă, apoi forțând-o încă într-una până fetița ameți și putu fi luată pe sus fără să se poată împotrivi. Când o lăsă să-i scape din brațe, mai mult din nevoia de-a se repezi la bichonul care, în vria sa, atenta cu lăbuțele la albul imaculat al blugilor, dădu ochii cu Matei, care se simți pentru o clipă ca o iscoadă și nu putu să disipeze impresia decât încuviințând către băiatul care se îmbățoșase subit și înghețase în fața Tazzari-ului roșu, ca pentru poză, numai bun de reclamă, rezemându-se stângaci de capotă, uitând de bruma care-i putea păta tricoul, cu mâinile aduse împreună în fața bazinului, o fațadă dezinvoltă întreruptă doar când bichonul își mai făcea curaj să mai încerce să sară pe el sau Marta, care, copleșită de entuziasm, îl trăgea de braț ca să fie atent cât îi turna la foc automat tot ce făcuse ea cât timp fusese plecat cu băieții mari la oraș, iar când o parte sau alta îi călca pe nervi, se înfigea, ba în câine, ba în fetiță, împingându-i sau răstindu-se scurt, cât să-și recapete spațiul.

— Ce zici, băi, Fane? De când nu te-am mai văzut, începu Matei, stângaci, fiind surprins de cât de nepotrivit i se rostogoleau din gură porecla și tonul familiar. Într-o măsură, chiar nu-și mai amintea de când nu se văzuseră și dacă nu cumva trecuse prea mult timp sau băiatul crescuse îndeajuns încât să nu mai fie Fane pentru el, ci Ștefan, cum și Matei ajunsese să fie Teiașu doar pentru bunică-sa, iar asta pentru că era prea târziu să fie altceva.

Ștefan îi răspunse doar ridicând din umeri și urmărindu-l precaut pe sub arcadele proeminente care erau marca întregului său neam. Din curte se auziră ceilalți oaspeți ieșind molcom, încolonați în spatele lui Gelu care urla, jovial și ușor matol, că vrea să-l vadă pe fii-su:

— Unde ești, al meu? Ia să te văd? Ai futut mașina?, apoi, adresându-i-se lui Matei fără să întoarcă privirea: Ia, zi, bău ăsta, ce zici?, că acu’ ți-l las io, cu mâna mea, fără carnet și fără…

– Nu băui, bre, cum să beau, protestă Ștefan fără să mai aștepte să afle ce i se mai confisca.

Taică-su își făcu loc pe lângă Matei și, ocolind bichonul încă supraexcitat (dă-te, bă, d-aci – Marto, ia-ți-l că acu’ ți-l iau la șuturi), înaintă spre Ștefan cu palma lui lată și cărnoasă ridicată peste capul băiatului care se cocoșase și se făcuse mic, pregătindu-se de impact. După o clipă de amenințare, își încleștă degetele în jurul cefei lui Ștefan și-l scutură bărbătește, continuându-și interogatoriul cu o voce mai meschină, dar și mai jucăușă.

— Nu băuși, ai? Las’ că bei acuma. Cum merge mașina, n-o făcuși praf încă? Pe Matei îl salutași?, că nu v-ați mai văzut de când erați mici și vă alergați, uite pe-aci, prin bătătură.

Bărbatul își redirecționă numaidecât atenția asupra Tazzari-ului care încă bâzâia pe sub capotă, reglându-și vegetativ și automat funcțiile (Iar o alergași? De nu-ți dau io viteză, să nu poți duce). Îi inspectă exteriorul, întorcând capul, verificând punctele-cheie, cum învățase de când încă lucra ca șofer de rată la autobază. Totul, fără să-l scape o secundă din strânsoare pe Ștefan, care avusese timp să-și revină la înălțimea normală și să încerce să-i descleșteze degetele aspre și noduroase din jurul gâtului său (Lasă-mă, bre, acuma că nu făcui nimic și tot te iei de mine! Bre, mamă, zi-i și tu!). Într-un final, îl eliberă, îi ciufuli bine claia de păr și-l sărută pe tâmplă, apoi îl luă de bărbie și-l prezentă oaspeților ca pe un specimen demn de studiu.

— Uită-te, bă, Mateie, cât se făcu ăsta. Dacă-l vezi cum mănâncă șoselele p-acia te sperii. Io i-am zis, bă, băiete, dacă te prinde și-ți dă amendă, te mai amendez io înc-o dată acasă. Da’, el mă întreabă: bine, tată, da’ mă scapi, până la urmă, dacă e. I-auzi la ce îi stătea mintea, că-l scap. Cu asta m-a prins; îi zic, te scap, băiete, că al meu ești. Mândria lu’ tata.

Mașina, Tazzari-ul roșu electric, i-l luase taică-su după ce-i împlinise băiatul 16 ani și nu-și putea permite să lase fără bolid emblema familiei, o familie construită în miros de carburant și curse regionale. Era un fapt cunoscut prin neamuri și lipsit de prejudecată, ba dimpotrivă, era o mândrie că tatăl era în putere să-i faciliteze fiului un moft care pentru el apăruse din necesitate și foame. Iar lui Ștefan puțin îi păsa, cât timp putea să dea fuga până la oraș, cât mai era legat de glia părintească, și să mai ia cu el și un tovarăș din sat sau o fată, ca să-și omoare nopțile lâncezind prin parcări, așteptând la drive-through-uri sau dând liniuțe pe bulevardul central. Pentru el, statutul lui tac-su se traducea ușor în resurse, se convertea în bani pentru plin și țigări (asta cât timp nu menționa țigările și se asigura să se dea cu parfum bine înainte să ajungă acasă) și, pe deasupra, și-n bețele obligatorii, lichiditățile pe care le ținea teanc prin buzunare, borsetă sau torpedo doar ca să le aibă. Lumea știa – era al lui nea Gelu de la consiliu, chiar dacă nu era nea Gelu, nici măcar pe aproape. Tac-su făcuse bine să se lipească de persoanele corecte în tinerețe, de oamenii mai răsăriți din sat, iar ocupația de șofer de cursă lungă îi oferise pârghiile. Altfel valora o amiciție când puteau să se scoată cu un drum până la oraș sau chiar capitală atunci când încă nu puteau trece pe protocol benzina și sau biletele, iar mai târziu ceea ce fusese un favor devenea o necesitate. Așa cum se prezenta, zdravăn, îngroșat de asprimea muncilor gospodărești și agricole, cu o scrutătură urâtă care oriunde altundeva ar fi fost semnul unui bătăuș pus pe harță, dar care în sat era singura expresie care mai rămânea în bătaia soarelui de pe câmp și-a gerului de la căratul de lemne, în neputința din fața datoriilor de toate zilele, nea Gelu fusese o ființă mult mai alunecoasă și mai rafinată decât i se dăduse dreptul. Când se alipise pe la primăria comunei, superiorii îl văzuseră ca un veritabil purtător de servietă, un câine cu formă umană și permis de conducere, care face ham când îi ceri să latre și pleacă cu coada între picioare și capul plecat doar cât îi zici marș. Așa că i se găsise loc; dacă nu exista, trebuia inventat și inventat a fost. Numai că nea Gelu, dacă nu fusese pentru ei mai mult decât un vierme de om, se dovedise a fi unul de mătase, care, odată intrat la locșor cald, a știut să-și croiască drum, să-și întindă firul și să-și crească în jurul său coconul, până când legăturile sale accidentale au ajuns să le înlocuiască pe cele ce le-au dat naștere. La urma urmei, era doar un pas până șoferul se descotorosea de pasager, purtătorul de servietă de proprietarul care-și ocupase mâinile cu alte treburi, lăsându-și starea să-i scape printre degete. În scurt timp, nea Gelu era dom’ Gelu, de la consiliu, instituit printr-o luptă de poziții, nenumărate curse la negru și câteva manevre prin sat care asigurau că voința democratică dă răspunsul dorit. Odată ajuns, pentru că ajuns fusese, a făcut bine să se lipsească de foștii superiori de care se lipise, care acum ar fi zis și ham, ar fi cărat serviete, s-ar fi făcut utili, dacă se putea, însă nu s-a putut. Omul, totuși, își făcuse drum nu numai din conjunctură, ci și prin intransigență, prin etica bărbaților puși pe treabă de pe la primele ore când încă nici nu se crapă de ziuă, prin formarea sa. Pe sub sacou și cămașa cu mânecă scurtă strânsă la gât cu o cravată lată se ascundea, neștiut de nimeni, treningul care l-a făcut om și fibra tare sau întărită de necesitate. Ăsta fusese avantajul lui Nea Gelu – om bun la toate, n-avea nevoie de aghiotanți, nu deschidea flancul. Și haiduc cum era pe la consiliu, mânat de presiunea nesfârșită a familiei care-l aștepta acasă cu noi și noi nevoi, un izvor nesecat de cereri (pe Ștefan îl făcuse cam înainte să-și facă intrarea în politică și mulți puteau crede că de asta l-a și făcut – să aibă pentru cine trage), s-a înstăpânit pe post, și-a întins firul de mătase prin toată comuna, transformând îndatoririle în datorii față de el, unele insolubile, eterne, dar mereu negociabile, și-a ridicat cu un etaj casa părintească dată în primire la cununie, și-a tras gazon curat, americănesc, și-a ridicat prispa, cu tot cu grătar de piatră lângă, unde s-o ardă boierește în weekenduri și de sărbători sau, la o adică, și când voia mușchiul lui, că n-avea cine să-l frâneze din consumarea molcomă a surplusului pentru care i-au ghiorțăit mațele ani de-a rândul. Iar fii-su era o altă cale de spart banii, mai ales că-l vedea din ce era făcut, mai important îl vedeau și alții, și cu siguranță că nu împărtășea aceeași fibră tare. Fusese crescut în puf și mătase, nu-și luase bătaie vreodată pe coclaurile dinspre gârlă pentru că nu s-ar fi riscat niciun copil din sat, nu-și dăduse cu sapa peste picioare și nici nu-și prinsese degetele degerate între butucii grei de la pădure. Șofatul îl deprinsese în joacă, într-un joc de imitație a tatălui, de machism patriarhal, iar manevrele la fracțiune de secundă și ciupitul pedalei de accelerație rămâneau aceeași joacă și nu o zbatere pentru supraviețuire. De aia îi și erau tolerate plecările pe la oraș – dacă n-ar fi fost băieții din anturaj și câte-o fată pe care s-o dea gata cu mașinuța lui electrică cu cuplu instant, Ștefan s-ar fi cufundat într-o lâncezeală fără leac sau rezolvare. Postura bățoasă pe care-o deprinsese prin anturaj și ajunsese s-o mențină și pe lângă tac-su, contrele de la masă și smuciturile tot mai dese de sub palma părintească, șmecheria ieftină și sfidările făcute cu țârâita erau tot ce putea produce corpul său neofit sau de pupă care s-ar fi sufocat în propriul cocon până să-și facă drum și să iasă la suprafață. Îi separa diferența dintre tunsoarea militărească a lui tac-su, făcută acasă, mai întâi de nevoie, apoi din obișnuință, și fade-ul lui cu model pe la tâmple și ceafă, realizat la salon și însoțit de postări cu tag pe Insta; diferența dintre a avea bani cât să te descurci și a ține câteva bețe-n buzunar pentru orice ocazie.

Poate de asta îi și venea greu lui Matei să-l vadă pe Ștefan în locul lui Fane, pe care și-l amintea bine ca pe copilul râzgâiat și mămos care fusese și care părea să nu fi dispărut dintre ei cu totul. Îl surprindea cu scăpărări în ochii săi care aproape că scăpau o lăcrimuță prețioasă din căutătura bagabonțească, atunci când miștourile de la masă, orchestrate și alimentate de tac-su, se încingeau prea tare și păreau să înăbușe orice răspuns șmecheresc. Când se prindea într-o replică mai lungă și patetică, scoasă cu bâlbâieli și vena umflată pe gât, i se mai spărgea vocea într-un chițăit care-l făcea pe Matei să se uite pe lângă masă după copilașul acela pe care-l știa când el era ciuca bătăilor (niciodată așa la liber, nu-și permiteau cu nepotul lui Nea Mărin). Însă, neînțelegerea dintre cei doi era reciprocă, ceea ce-i reducea la tăceri îndelungate și priviri piezișe și neîmpărtășite, deși fuseseră așezați cu grijă unul lângă altul, în colțul tineretului (mai veniseră doi tovarăși de-ai lui Ștefan pe care-i înghițea și Gelu – băieți buni, muncitori, păcat de neamurile-n care nimeriră… – și care mustăceau și se distrau în sinea lor la fiecare mișto adresat lui Ștefan). Nici Matei nu era vreun băiat greu sau vreun om din popor, iar, în lipsa unui tată mahăr care să-i dea, dar să-i și ia, părea să fi intrat în lâncezeală mai rapid și nestingherit, fără vreo încordare, fără pic de bățoșenie măcar. Că era băiat de capitală era un lucru; oricare din sat se uita la bucureșteni de parcă erau o apă și-un pământ, aceiași oameni care-o duc bine și se au bine, care au terminat o facultate și fac bani la tastatură, trași la indigo din Rahova până-n Pipera. Așa că starea aparentă de boschetar de care dădea Matei dovadă, perindarea în cămăși florale largi și pantaloni chino uzați însemnau pentru Ștefan nu că statutul lui Matei îi permitea să fie în stare să boschetărescă, cum era obișnuit și prin centrul vechi când își tocea noada și-și murdărea aceiași chino trei sferturi pe borduri, transpirând berile date talpă prin bombe ieftine, ci, dimpotrivă, că ratase, călcase el strâmb cumva, iar capitala îl scuipase, așa cum se prezenta acum, înapoi în sat. Dacă pentru Gelu, băiatul rămânea încă o somitate, un entelectual față de care mai scădea glasul și pleca fruntea, mai mult din reflex, pentru fii-su, Matei semnala stingerea luminiței de la capătul tunelului sau a drumului național pe care-l bătea aproape zilnic la oraș, dus-întors (într-o zi doar dus, putea să spere). Iar, de când revenise în sat, se și dăduse, ba cu văr-so Mari și băieții de prin sat, ba cu bătrânii, ca Gelu și alaiul, așa că celor doi le fu tot mai greu să se prindă în vorbă; se întrebau dacă mai vor bere când unul sau celălalt rămânea cu paharul gol, Ștefan îi mai ceru câte o țigară (Ia, frate, câte vrei, nu mă mai întreba), dar atât. Gelu, în schimb, tot încerca să-i urnească, îi spuse lui fii-su să-l întrebe pe Matei ba de București (… că poate ajungi și tu p-acolo…), ba de ce muncește, ba de mașini, de fete, de tot ce-i părea că-i unește pe tineri. Ștefan, însă, abia că îl privea și pe tac-su. Mult timp după ce ajunse, își ținu privirea coborâtă, frământându-și degetele în poală, iar, odată ce începu să bea și să și simtă efectul, atenția îi zbură pe lângă persoana lui tac-su. Dacă îi răspundea la replici, o făcea pentru toată masa, demonstrativ, oratoric. Iar, băutura era pentru cei doi o substanță de contrast care le intensifica diferențele cu atât mai mult. Unul, două pahare de bere pentru Gelu erau ca aerul curat și apa de izvor; le bău pe nesimțite și acum stătea locului, știind să controleze impulsurile provocate de alcool. Doar, la băute, prost era ăla care făcea o scenă dintr-o bere și două degete de pălincă, așa că participanții trebuiau să se țină tare, să strângă tensiunea ebrietății și s-o consume pe-o ceartă materială, pe o datorie neplătită, pe-un angajament neonorat – atunci începeau urletele, ridicările de la masă, bătăile cu pumnul în piept. Fane se vedea că nu dădea dovadă de tactul lui tac-su la băut, asta și pentru că se amețise mai ușor și, începu s-o dea tare, despre cum face și drege. Iar când Gelu simți să-l mai calmeze și-l întrebă retoric, nu cine-i cumpărase mașina, asta era bine-știut, ci de unde avusese bani să-i facă revizia, Fane se încrâncenă și mai tare și începu s-o dea în stânga și dreapta cu banii pe care-i învârte, cu ce afaceri are el (însumând nume și sume și tranzacții care nu păreau să ajungă nicăieri), ceea ce-l distra vizibil pe tac-su, care râdea pe sub nas, dar îl și stârnea când băiatul devenea descurajat de râsetele de la masă (sau de degetele tovarășilor care-l împungeau în spate să tacă). În cele din urmă, chiar dacă nu-l vedea în stare decât de pasări de valută fără folos și chiar în detrimentul său, lui Gelu-i plăcea să audă că fii-su avea ceva tragere, era pus pe treabă; se baza că odată și-odată, tot o să-l tragă după el conjunctura și poate chiar o să-i pice fisa, chiar dacă până atunci trebuia să-i faciliteze el surplusul. Mai întâi surplusul, apoi vedea el și cu valoarea, doar așa fusese și cu Ștefan – mai întâi l-a făcut, apoi a văzut ce face din el. Iar, dacă-l prindea ceva în chingi, o șpârlă cu băieții de la oraș, vreun fel de muncă, o fată cu care să facă familie, în mintea lui Gelu, asta l-ar fi transformat, i-ar fi întărit fibra și l-ar fi băgat în rând cu lumea. Atunci, putea spera să-l vadă zburat din cuib, să-l urmărească cum pune carne pe el, se face zdravăn ca tac-su, fie c-o face pe modă nouă, cu tras de fiare – important era să-l vadă întregit, potent, să-și ia o mașină serioasă, bună de făcut treabă, nu chinezării teleghidate, și mai important, din banii lui.

Așa că-l stârni în continuare, îl luă la miștouri, dar îl și ascultă, privindu-l pe sub sprâncenele groase și cărunte, cu chelia încrețită, în speranța că bețele alea pe care i le dăduse necondiționat (mai avea până la bac, când urma să-l strângă mai tare cu ușa) vor da un mugur de treabă serioasă. Încet, însă, deveni clar că până și combinațiile pe care le declama Ștefan erau, pe de o parte gesturi de șmecherie, asigurări că nu se făcea de râs la masă, pe de alta, moduri de a-și justifica traiul și nevoile, de-a da explicații pentru drumurile interminabile cu Tazzari-ul primit. Când tac-su se urca de dimineață în dubița lui, se vedea că era pus pe treabă, chiar dacă sunau din ea ritmurile de lăutărească și ieșea fum în rotocoale din geamul crăpat (nu-și schimbase mașina nici când intrase în consiliu, și nici obiceiul de-a mai face treabă de exces prin sat, cărând materiale, saci de grâne, butelii). Nu, Ștefan părea că încă mai spera să-și trăiască toată viața în mașinuța lui (sau, mai târziu, într-un șeptar luat tot de ai săi) bârâit de subwoofer, întins pe spate în scaunul șoferului, pe undeva printr-o parcare iluminată cu becuri halogene, cu doi-trei băieți prin jur, sprijiniți de capotă sau ghemuiți pe scaune de pescuit, trăgând din electronice sau azvârlind chiștoace în jur, și probabil că așa urma să și moară– un gând urât; Matei bătu în masă din reflex.

— Ce e, Mateie, te prinsă muzica? îl întrebă peste masă Gelu, dând din cap și reproducând bătăile cu degetul.

Băiatul reveni cu mintea la masă și la Gelu, care acum îl fixa cu o privire sticloasă și un zâmbet larg, nemișcat și expectativ.

— Nu, nașule, cred doar că mă dădurăți gata pe seara asta. M-oi retrage și io, că mâine trebuie să mă loghez de pe la opt.

Matei știa că i se va propune să-l ducă Ștefan cu mașina până acasă, chiar și cu câteva pahare la bord (nu conta, oricum nu erau patrule pe la orele acelea, iar unul dintre polițiștii comunali se afla la dreapta lui Gelu), așa că se ridică neanunțat de pe scaun și se urni din loc imediat (Lasă, nașule, mă mai dezmorțesc și io pe drum).