Câte se pot întâmpla pe casa scării, între două etaje. Gândise asta și se detașase de propria persoană, devenise personaj în interiorul blocului. Abia coborâse patru-cinci trepte și deja se oprise cu o talpă în aer și cu mâna pe balustrada acoperită de un șarpe din plastic negru și strâmb, rupt din loc în loc.

Jos, la următorul etaj, ușa de la ghenă era întredeschisă. La fel și ușa apartamentului de pe colț. Ferestrele dinspre stradă, cele care mascau micul balcon cu tubul argintiu și murdar care se prăvălea în măruntaiele blocului, ardeau prăfos în lumina dimineții. Perdelele jerpelite erau mișcate ușor de vânt.

Vecina de la apartamentul 9 arunca gunoiul, stivuia probabil cutii și pet-uri. Urma să se întoarcă din clipă în clipă. El ar fi putut să revină în dreptul ușii sale, să aștepte încă jumătate de minut, să nu dea cu ochii de ea. Dar știa că Vasileasca pândește pe vizor, știe orarul mișcărilor din bloc și analizează îmbrăcămintea, caută urmele vreunui scandal, vreo nemulțumire agățată de pleoape sau de colțul gurii.

Putea să intre înapoi în casă, ca și cum ar fi uitat ceva. Plecase devreme, avea o oră să ajungă la lucru. Dar ce să-i spună soției? Nefericirea și dorul i se citeau pe chip.

Vecina de la 9, cu tăcerile ei expresive. Se vedeau la ședințele de administrație, la vreo treabă gospodărească ori pe casa scării. Între ei era un ac lung, ascuțit la ambele capete. Se apropiau și simțeau înțepăturile electrice, dureroase și pline de-o dulce melancolie.

Ilona era singură de când venise în bloc. Avea vârsta la care chipul îi înghețase, trăsăturile nu-i mai zumzăiau, nu se lungeau a mirare, nici nu se contractau a furie. Dar și ridurile erau ținute departe, chipul ei plutea peste vârstă, peste îmbătrânire. Și din fiecare mișcare de sub capotul negru ori din hainele oarecare, blugi, tricouri, bluze fără personalitate, ieșeau scântei. Sânii, pielea delicată a gâtului, un umăr dezgolit.

Ar fi vrut să se întoarcă, să bage cheia în ușă, dar ar fi văzut furia și vinovăția soției. Ar fi ghicit pe brațele ei urmele altor mâini care frământaseră carnea albă și rece. Iar furia născută din vinovăție e o bombă atomică, e o rachetă care sfârtecă apartamente, blocuri, cartiere întregi. Indiscreții acceptate de soț chiar pentru orgoliul său: vezi că nu-i neputința mea?

Căci între ei nu era doar umbra altor trupuri, ci mai ales zeama frustrărilor, a încercărilor eșuate, a unei camere mereu goale, în care tapetul se schimba în funcție de niște speranțe zdrențuite. Roz, albastru, roz, albastru…

N-avea decât să coboare, să dea cu ochii de Ilona și s-o întrebe șoptit: Poate ne suntem sortiți?! Însă el nu îndrăznea tot din orgoliu, să nu afle cumva că e chiar vina sa. Un ibovnic fără secrete, amantul iubiților soției sale.

Istoria lui și a Ilonei era din hălci de dor neîmplinit, bucăți alunecoase de carne roșie, legate prin timbre colorate. Încă un pas, o privire și tot pachetul unsuros avea să crape. O contopire nesfârșită ori o respingere mută și rece.

Întinse mâna spre șarpele crăpat al balustradei și mai coborî o treaptă. Degetele îi tremurau, pielea i se îngălbenise și fire albe de păr răsăreau din falange. Simți rotulele cum cârâie și ochii se acoperă de o ceață apoasă. Când i se îngreunase trupul? Abia discutaseră, acasă, că există minuni, că și la 43 de ani mai pot încerca.

Picioarele îi tremurau și plămânii hârâiau ușor. Viața sa era ca șarpele balustradei. Îi urma forma neregulată, gata ca mâna să-i cadă în gol. Ilona și soția sa erau doar capetele opuse ale unei nesfârșite tristeți.

Uite câte se pot întâmpla în casa scării, între două etaje.

​