La câteva zile după cearta care aproape le-a distrus proaspăta căsnicie, Vanda s-a trezit în toiul nopții cu un ghem de durere în stomac. A decartat tot ce mâncase la cină, apoi s-a așezat înapoi în pat, transpirată și golită de energie, alături de un Vasile mut și confuz.

Așa a început bătălia ce avea să se finalizeze abia în luna decembrie a acelui an cu nașterea lui Teo, un bebeluș frumos ca mama lui și liniștit, am putea spune chiar împăcat cu sine, fiindcă pe cât de greu îi fusese Vandei să-l aducă pe lume, pe atât de lini și lipsiți de evenimente deosebite au fost primii ani din viața lui. Teo plângea, dar nu mai mult decât alți copii; se înfuria, dar numai rareori și se potolea imediat ce Vanda îi punea mâna pe cap și-l asigura că totul va fi bine; în schimb, râdea și se veselea la cel mai mic stimul, precum o jucărie-maimuță care cânta la cimpoi sau un pârț prefăcut, pe care mama-l scotea umplându-și gura cu aer și plesnindu-se peste obraji și pe care Teo a învățat repede de tot să-l reproducă, astfel că în scurt timp a devenit capabil să se facă singur să râdă.

Prima lui amintire datează de când avea trei ani. Mama își invitase prietenele la o seară de rummy, iar pentru că Teo a vrut să fie și el prezent și prezentabil, l-a îmbrăcat într-un costumaș de culoarea cerului senin de vară. Teo n-a uitat niciodată ce mândru s-a simțit privindu-se în oglindă, întorcându-se într-o parte și în alta pentru a se admira din toate unghiurile, ca un mare actor de teatru judecându-și costumația înainte de cel mai important spectacol din cariera sa. Zvelt, blondin și cu un zâmbet aproape dureros de pur, Teo era feblețea mamei lui și a înțeles-o destul de repede.

Totuși, mama lui n-a exagerat niciodată cu răsfățul. A fost iubitoare dar fermă, înțelegătoare, dar corectă. Îi răsplătea fiecare reușită cu îmbrățișări, cuvinte de laudă, dar și cu îndemnuri la mai bine.

Pentru că tata era mai mult în tură decât acasă și nu contribuia nici la joacă, nici la lecții, mama a trebuit să-i suplimenteze locul, astfel că cei doi își petreceau mai tot timpul împreună. Au devenit nespus de apropiați. Cu timpul, Teo și mama lui s-au transformat într-o adevărată unitate.

Mama l-a învățat să citească cu mult înainte să înceapă școala, insuflându-i dragostea pentru literatura adevărată, pentru scriitorii ale căror inimi debordau de dragoste pentru om și lumea înconjurătoare. Împreună, și-au croit drum prin frazele labirintice ale lui Rushdie, au parcurs aventurile lui Guglielmo din Numele Trandafirului al lui Eco, s-au delectat cu proza barocă a lui Călinescu și cu piesele de teatru pline de însuflețire ale lui Petrescu.

Observând cu mândrie cât de mult îi seamănă fiul ei, Vanda era în extaz.

Cât despre Teo, o considera nu doar mama lui, ci și, într-un fel, tatăl lui. Vanda l-a învățat să meargă cu bicicleta, l-a dus la cursuri de înot, i-a arătat ce să facă atunci când un băiat mai mare se lua de el – să se uite drept în ochii lui și, în momentul când celălalt se va aștepta ca Teo să-l împingă sau poate să-l lovească cu pumnul, să-i dea în loc de asta un bobârnac cu toată forța în nas. Tot mama l-a îndemnat să nu țină lucruri în el, ci să le împărtășească, însă numai atunci când era pregătit.

Pe lângă mama, cercul lui de cunoștințe era compus aproape în exclusivitate din femei, prietenele ei care soseau la sfârșit de săptămână să fumeze țigări tari, să joace rummy și să deplângă penuria anilor ‘80. Uneori, printre picioarele vreuneia dintre ele se strecura și câte un copil, dar de obicei era doar el, înconjurat de dame stilate de vârsta a doua, în centrul atenției.

Cât despre tata... ei bine, tot ce se poate spune despre un om absent e că în timp, absența lui a devenit un fel de prezență în sine. Spre deosebire de alți băieți, ai căror tați serveau drept modele în carne și oase de bărbăție și astfel oglinzi către propriul viitor, pentru Teo, tata a rămas mai mult un exercițiu de imaginație. Deși o iubea pe mama din tot sufletul și de obicei nu-i păsa că tata petrecea mai mult timp cu locomotivele lui împuțite și colegii lui plictisitori decât cu cei care-l așteptau acasă, iar când era acasă abia dacă scotea două cuvinte, uneori Teo se întreba cum ar fi arătat viața lui dacă tata ar fi fost altfel, sau altcineva. Cineva care să fie acolo pentru el, ca un antrenor de box mereu prezent în colțul luptătorului lui. Cineva care, prin prisma experienței, să-l ghideze spre potențialul lui masculin. Cineva care să-l învețe cum să fie Teo.

La școală, a ajuns să fie cunoscut drept puștiul al cărui tată "nu prea era pe acolo". Colegii au început prin a-l tachina, însă după ce l-a pocnit în nas pe un bătăuș gras pe nume Albert, căruia instantaneu i-au dat lacrimile, toată lumea l-a lăsat în pace. Teo nu a avut niciodată mulți prieteni și niciunul apropiat, niciunul căruia să simtă că i se poate destăinui. Singurul lui prieten adevărat era mama.

*

Primul bărbat de care s-a îndrăgostit a fost George Michael.

Teo avea zece ani și era singur acasă. Lipsea de două zile de la școală fiindcă niște fructe de pădure stricate îi provocaseră o toxiinfecție alimentară urâtă și, plictisit fiind, a început să scormonească printre casetele video primite de părinții lui de la prietenul lor marinar, Cornel, căutând ceva cu care să-și umple orele rămase până când mama avea să se întoarcă de la serviciu și împreună aveau să continue Pinocchio, ale cărui capitole și le citeau unul altuia, pe rând, cu voce tare.

Caseta care i-a captat atenția era o înregistrare a celebrului turneu Faith, un proiect masiv început de George Michael în februarie 1988 și care avea să-l ducă pe artist peste tot în lumea civilizată și noncomunistă de atunci, începând cu Japonia și continuând cu țările Oceaniei, apoi în locuri precum Elveția, Olanda, Franța, Italia, Austria și până și în Republica Federală Germană. Pentru Teo, care nu depășise nici măcar granițele județului Constanța, un astfel de traseu părea scos din domeniul fabulosului, mai aproape de o aventură născocită de Jules Verne sau H.G. Wells decât de realitate. Dar nu întinderea geografică impresionantă a turneului a fost cea care l-a atras pe Teo mai aproape de televizor în după-amiaza aceea, nici măreția concertelor, organizate pe stadioane colosale și opulent iluminate, încărcate până la refuz cu fani disperați după atenția artistului, disperați să-i audă vocea cât mai tare în urechi și să absoarbă până la cele mai mici detalii unduielile corpului său, ce se mișca cu încrederea și controlul unui șarpe convins că prada nu-i poate scăpa. Teo îi putea înțelege, fiindcă de cum a apăsat butonul Play, ochii lui nu au mai părăsit ecranul timp de două ore. Artistul îl vrăjise și pe el.

Cel mai mult l-a marcat aparenta imposibilitate a ceea ce vedea. Indubitabil, cel din centrul reflectoarelor și al fumului scenic era un bărbat, însă arăta cum nu și-ar fi închipuit vreodată Teo că putea arăta un bărbat. Pentru început, purta barbă, lucru destul de rar întâlnit în România copilăriei lui, dar mai mult decât atât, cu siguranță niciun bărbos din țara lui Ceaușescu nu și-ar fi permis să se afișeze în societatea comunistă cu un păr facial atât de meticulos aranjat, atât de delicat, și – Teo era conștient că nu i se potrivea deloc bărbatului, dar nu putea găsi un cuvânt mai bun – atât de feminin. Era limpede că lui Michael îi făcea plăcere să fie privit.

Iar hainele lui! În majoritatea videoclipurilor, Michael purta o jachetă neagră, cu gulere ca de sacou, și o pereche de bluejeans strâmți pe picior, care-i accentuau suplețea fizicului. Dar uneori, în chip absolut scandalos, bărbatul își dădea jos jacheta și rămânea într-un maiou negru, lăsând publicul să-i admire brațele subțiri și delicate și părul neobișnuit de des de pe piept.

Teo s-a reîntors la caseta aceea de zeci de ori în următorii câțiva ani. Deși încă nu poseda cuvintele cu ajutorul cărora să poată descrie ce simțea, îi era clar că George Michael descătușase ceva în el, o latură a cărei existență până atunci nici n-o bănuise. În secret, l-a abordat pe Cornel Papu și l-a rugat să-i facă rost de o pereche de bluejeans strâmți și de un maiou negru, pe care le-a ascuns dedesubtul saltelei patului – acolo unde, avea să afle mult mai târziu, băieți din țări mai norocoase decât a lui își ascundeau revistele porno – și seara, după ce mama, înrămată din când în când de silueta grasă și silențioasă a tatei, îl îmbrățișa de noapte bună, stingea lumina și se schimba, iar apoi, cu o lanternă servind drept reflector, exersa mișcările învățate de la Michael.

Multă vreme Teo nu și-a dat seama cu exactitate ce se întâmplă cu el. Simțea că între el și colegii lui de școală se adâncește puțin câte puțin o prăpastie, da, însă o prăpastie care exista deja, cu mult înainte de fatidica casetă video. El a fost mereu copilul "altfel", bun la școală dar niciodată la curent cu cele mai noi hituri muzicale, benzi desenate, emisiuni sau seriale. Nu știa numele niciunei vedete și ura sporturile de echipă, în schimb îi plăcea să se antreneze în solitudine, în camera lui, învățând de la tata – poate singurul lucru util pe care i l-a arătat vreodată – să facă flotări, genuflexiuni și abdomene. Teo vedea cu claritate că e diferit. Doar că, la doisprezece ani, îi lipseau câteva concepte esențiale – masculinitate, feminitate, sexualitate – pentru a înțelege pe deplin cine era cu adevărat.

Realizarea adevărată a avut loc, cum e firesc, în liceu. În clasa a noua, a luat naștere preocuparea aproape obsesivă a elevilor Liceului nr. 12 cu elevele Liceului nr. 12 și mai ales cu busturile lor aflate în plin proces de dezvoltare, iar odată porniți, băieții n-au mai încetat să vorbească despre fete, lăudându-se întruna cu ce mai "trăseseră" și "băgaseră" și "primiseră" pe weekend – desigur, ce se întâmpla în weekend era în afara școlii, deci imposibil de verificat, iar așa băieții se asigurau că nimeni nu le poate pune la îndoială poveștile evident exagerate. Pe Teo, discuțiile de genul acela îl lăsau rece. În schimb, începuse să observe alte lucruri: schimbările prin care trecea corpul său, dar și evoluția fizică a celorlalți băieți din clasă. Cu toții se înălțaseră, miroseau din ce în ce mai puțin a puștani acri și mai mult a bărbați în toată regula, vocile li se îngroșau treptat și neregulat, iar trupurile li se măriseră în toate direcțiile. Teo nu era prost. Începuse să bănuiască ce însemnau toate astea. Auzise despre homosexualitate și în sfârșit dobândise toate elementele necesare pentru a o înțelege. Începuse, deci, să pipăie adevărul. Era însă conștient și de consecințele acestui adevăr, dacă ar fi fost descoperit. Pe atunci, homosexualitatea era încă pedepsibilă cu închisoarea, în temeiul celebrului articol 200 din Codul penal. Așa că a încercat să elimine adevărul prin evitare.

O vreme, a ieșit în oraș cu fete.

Prima din șir a fost Maria, o fată frumoasă și blajină, dar nu neapărat inteligentă, venită singură din Călărași să urmeze cursurile Liceului Sanitar. Au fost împreună aproape un an de zile, de la începutul clasei a 9-a și până în vara de dinaintea clasei a 10-a, când Maria, care se obișnuise cu singurătatea din garsoniera ei și obosise să tot încerce să-i obțină atenția lui Teo, s-a pupat cu alt băiat din clasă doar de-a naibii și a răspândit ea însăși vestea printre colegi, astfel încât s-o afle și Teo cât mai repede. Sfârșitul a fost rapid și ușor pentru ambele părți. Mariei i-a urmat Ilinca, care renunțase la școală pentru a lucra într-o fabrică de marochinărie alături de mama ei și pe care Teo a cunoscut-o din întâmplare în Parcul Tăbăcăriei. După Ilinca – cu care relația a fost, dacă nu mai satisfăcătoare, măcar ceva mai intensă, pentru că ea era genul de persoană care se aprinde din nimic și se stinge la fel de ușor – în decurs de câteva luni au venit Sânziana, Marcela și Carmen. Teo nu a simțit nimic mai puternic decât o vagă afecțiune prietenească pentru niciuna dintre ele. Apoi, ca prin minune, la începutul clasei a unsprezecea a cunoscut iubirea adevărată, o iubire care l-a făcut să sufere în tăcere și care, în final, aproape l-a distrus.

Îl chema Mihai. Intrase clasa a zecea și doar ce se alăturase grupei lui de pregătire la matematică. Era zvelt, evident bine-făcut, cu o coamă creață de păr negru și o pereche de ochi strălucitori ca două bile ochi-de-pisică. Nu vorbea mult, ceea ce l-a făcut pe Teo să-l placă instantaneu. S-au împrietenit repede. Se părea că aveau multe în comun: și lui Mihai îi plăcea să citească și crescuse printre femei, pentru că tatăl lui murise când era foarte mic și mama lui nu s-a recăsătorit niciodată. Pe deasupra, adora să se plimbe și, evident, să facă sport – înot și karate. Lui Teo nu i-a luat mult să-și dea seama că băiatul îi picase cu tronc.

Să acționeze în vreun fel, însă, ar fi însemnat să-și asume un risc imens. Revoluția venise și trecuse, aducând schimbări politice, economice și social-culturale majore, dar se părea că mentalitățile oamenilor erau mai rezistente la schimbare decât instituțiile statului. Teo știa toate astea, dar știa și că începuseră să apară activiști și susținători vocali ai dezincriminării homosexualității, lucru de negândit înainte de ’89 și care-i oferea puțină speranță că lucrurile se îndreptau într-o direcție bună. Până la destinație, însă, mai era cale lungă, iar el era doar un puștan de șaptesprezece ani cu prea multe pe cap și-n inimă; nu mai putea suporta presiunea. Mama îl învățase să nu țină lucruri în el, iar în ultimii șapte ani numai asta făcuse. Secretul îl afecta foarte mult. Era deseori trist, ajunsese taciturn în ciuda faptului că fusese cel mai vorbăreț copil, și începuse să aibă probleme digestive. Așa că și-a luat inima în dinți și, într-o după-amiază, în timp ce jucau table în Tăbăcăriei, i-a mărturisit lui Mihai că îl place.

Preț de câteva secunde infernale, Mihai, a cărui tură era și a cărui mână și piesă maronie rămăseseră suspendate în aer, aidoma mâinii unui judecător care se pregătește să izbească pupitrul cu ciocanul și să-și declare verdictul, nu a spus nimic.

Răspunsul pe care i l-a dat în cele din urmă i-a tăiat răsuflarea. Se plăceau reciproc.

În seara aceea, de sfârșit de octombrie 1995, a început o idilă care avea să dureze aproape un an, caracterizată de minciuni, ascunzișuri, secrete și timpi morți. La școală, Teo de-abia se putea concentra. Avea în minte numai pielea netedă și albă a lui Mihai, buzele lui puțin sărate, ochii lui brilianți. Se întâlneau în secret, la finalul orelor – Teo mințindu-și părinții că fusese acceptat într-un cerc select de pregătire pentru olimpiada de matematică organizat de profesorul Barbu, un renumit matematician constănțean; își trimiteau scrisori semnate cu nume de fete (Teo era Ana, iar Mihai, Elena), în care se chinuiau să copieze scrisul elegant, cursiv și consecvent al unei fete; mergeau împreună la concerte rock; se sărutau pe plajă, seara, în întunericul deplin al cheiului; se țineau de mână prin hanorace. În văzul lumii, cel mai intim gest pe care și-l permiteau era să împartă aceeași acadea, schimbul de fluide ce avea loc pe suprafața ei un substitut pentru săruturile lor secrete. Ca orice adolescenți, erau scârboși.

Lunile petrecute astfel, cu toate că asupra lor plana constant pericolul de a fi descoperiți, au fost cele mai frumoase din viața lui Teo de până atunci. În sfârșit, simțea că trăiește viața lui, iar nu una transcrisă după dictarea majorității. Desigur, pentru a-și asigura o astfel de viață, a fost nevoit să facă lucruri de care nu era mândru: mințea, chiulea de la ore, ba chiar, odată, i-a furat mamei din portofel o sută de mii de lei, pentru că voia să meargă cu Teo la o înghețată în Mamaia, însă de rușine pentru ce făcuse nu i-a putut nici măcar scoate din buzunar, iar când s-a întors acasă i-a pus înapoi de unde i-a luat. Păcatul capital, după el, era că o mințise pe mama. Și nu doar că o mințise; o mințea în formă continuată.

A vrut să mărturisească. De multe ori, a vrut. Însă pe zi ce trecea, minciunile se adunau, delictele se înmulțeau, iar adevărul devenea din ce în ce mai periculos. Cu toate că avea încredere că mama nu-l va judeca, îi era totuși frică. Dacă mama, o cititoare înrăită, înțelegătoare și deschisă la minte cu orice altceva, s-ar fi dovedit, în legătură cu lucrurile care contau pentru fiul ei, la fel de ignorantă ca și ceilalți?

Nu voia să-și asume acest risc. Nu acum, când era atât de fericit.

Această idilă, însă, avea să se termine la fel de brusc cum începuse. Iar în final, Teo avea să-și dorească să nu se fi întâmplat niciodată.

Aproape de sfârșitul anului școlar, când mințile tuturor erau moleșite de căldură și nimeni nu se mai putea concentra pe lecții, cei doi se sărutau în fața Liceului nr. 12. Era trecut de mult de ora programului, așa că nu se așteptau să mai fie cineva acolo. De altfel, nu era prima dată când făceau asta, mai ales că liceul era un loc destul de adăpostit, situat printre blocurile și copacii cartierului Tomis Nord. În după-amiaza aceea, însă, obișnuitul noroc îi abandonase.

Domnul Giurcanu, profesorul de sport, un buldog în haine umane – care, la fel ca un buldog, saliva excesiv și, de fiecare dată când avea ceva de spus, și avea multe de spus, ținea morțiș să se apropie la centimetri distanță de interlocutor și să-și urle nemulțumirea direct pe fața respectivului, astfel că la ora de sport riscul cel mare nu era să te accidentezi, ci să te alegi cu un herpes nasol – rămăsese peste program cu câțiva meșteri pentru a verifica stabilitatea coșurilor de baschet din curtea liceului. Din unghiul lui, a văzut doar doi băieți, părul unuia de culoarea lanurilor de grâu și al celuilalt negru ca asfaltul proaspăt, îmbrățișându-se sprijiniți de gardul școlii.

A urlat imediat la ei:

— Băi, voi ăștia, ce faceți aici? Sunteți elevi la liceul ăsta?

Desigur, Teo și Mihai n-aveau de unde ști ce a văzut sau ce n-a văzut profesorul, așa că de cum l-au auzit, s-au despărțit ca arși. Inimile le băteau mai ceva ca tobele din melodia rock pe care o ascultau chiar atunci la aceeași pereche de căști. Profesorul s-a apropiat, strigând:

— Stați acolo! Să nu cumva să dispăreți, că am să chem poliția să vă caute. M-ați auzit?

Băieții n-au răspuns nimic, dar nici nu au plecat. Le era limpede că dacă ar fi fugit acum, s-ar fi sfârșit oribil pentru ei.

Când profesorul Giurcanu ajunse în dreptul lor, îi găsi în poziție de drepți, la cincizeci de centimetri unul față de celălalt.

— Mă Vârlane, tu ești? spuse profesorul, aparent la fel de mirat ca Teo însuși.

— Da, dom’ profesor.

— Ce faci aici? De ce nu ești acasă la tine? Și ăsta cine e?

— Un prieten. Mergeam la mine să lucrăm la matematică. Știți că stau aproape de liceu.

— Păi ce-ați făcut atâtea ore? Mâine-poimâine vine bacalaureatul peste tine și tu stai și cotrobăi străzile cu băieței. Măcar de erai cu vreo fată, atunci aș fi înțeles. Dar așa...

Profesorul Giurcanu tăcu brusc și îl fixă pe Teo cu o privire scrutătoare.

— Am un gând, dar sper din tot sufletul să fie doar o nebunie de-ale mele. Ia zi, Vârlane, voi doi nu sunteți cumva poponari din ăia, nu?

Poponari. Cuvântul pe care-l ura cel mai mult din lume. În sfârșit, venise vremea să-i fie aplicat și lui. Înțelegea acum ce însemna cu adevărat să fii diferit în această lume. Disprețul cu care a pronunțat Giurcanu cuvântul, rezervat de obicei oamenilor politici sau animalelor de companie care nu-și pot controla vezica, urmat instinctiv de schimonosirea feței într-o mască de dezgust, furie și ură, îl făceau pe Teo să vrea să vomite. Simțea cum ceva, vreun animal mistic și rău, și-a înfipt ghearele în măruntaiele lui și a început să frământe.

— Poponari, dom’ profesor? a răspuns tâmp.

— Da, mă. Poponari, pârțari, găozari, popândăi, bulangii. Gay. Sunteți gay?

Înainte să apuce să răspundă, se auzi tunând vocea lui Mihai.

— Da’ cine ești dumneata, domnule, să ne jignești în halul ăsta? Ești chiar așa de nesimțit? Cum poți să insinuezi așa ceva despre niște copii de liceu? Eu am șaișpe ani. Carevasăzică ne crezi niște perverși. Nu mai bine-mi sun eu părinții, să văd ce părere au ei despre părerea asta a dumitale? Mama e avocat cu renume în oraș. Sau mai bine sun direct la poliție și le spun că dumneata vrei să ne-o tragi? Că poate de-asta ai și întrebat, nu? Să vezi dacă ai șanse?

Domnul Giurcanu nu i-a întrerupt discursul. Arăta pe atât de șocat pe cât se simțea Teo. Cine e băiatul ăsta...? gândeau, pesemne, amândoi.

Profesorul așteptă ca Mihai să-și termine tirada, apoi spuse:

— Bine, și atunci ce făceați acolo, lângă gard? Nu vă luați în brațe?

— Ne băteam! Nenorocitul ăsta s-a culcat cu iubita mea, Marcela, și am zis că de-l prind, îl calc în picioare.

Apoi l-a împins pe Teo cu o forță incredibilă. Luat prin surprindere, Teo a căzut la pământ. Șocați din nou, nici el, nici domnul Giurcanu nu au putut reacționa suficient de repede, așa că Mihai a urmat traiectoria lui Teo către sol și i-a tras un pumn în gură, spărgându-i buza.

Abia atunci profesorul s-a dezmeticit și a reușit să îi despartă. Mihai a luat-o la fugă printre blocuri, iar domnul Giurcanu l-a condus pe Teo până acasă. De atunci, cei doi îndrăgostiți nu s-au mai văzut.

I-a mai scris câteva scrisori, însă rușinea și furia l-au împiedicat să le pună la poștă. Fusese umilit, fusese trădat, iar acest lucru nu-l putea ierta așa de ușor. Lasă-l pe Mihai să-l contacteze primul. Mihai nu l-a mai contactat niciodată. Nici la orele de pregătire nu s-a mai arătat.

După acest episod, Teo s-a întors la starea pe care o avusese înainte să-l cunoască pe Mihai. Problemele digestive au revenit și ele, mai puternice ca oricând. Găsindu-se în neputință de a fi fericit, Teo s-a dedat studiului. A ignorat orice altceva. A terminat Liceul nr. 12 ca șef de promoție și a ales să rămână în Constanța, să studieze mai departe matematica la Universitatea Ovidius. Din nou, a încercat să înlăture adevărul ignorându-l.

---

Și din nou, adevărul s-a dovedit de neclintit.

După facultate, a urmat un program de masterat în matematică didactică la aceeași universitate, iar apoi s-a întors, de data asta pe post de profesor, la Liceul nr. 12. Împlinise douăzeci și trei de ani, însă rămăsese la fel de prăpăstios ca la șaptesprezece. Nu reușise să treacă peste trădarea lui Mihai, astfel că în toți anii ce trecuseră, preferase să se țină departe de ceilalți, având încredere doar în propria persoană, pentru că, gândea Teo, măcar el însuși nu se putea trăda. Nu realizase că, în fiecare zi în care continua să păstreze secretul, în fiecare zi în care-și administra medicamente pentru stomac când singurul medicament care-l putea ajuta era adevărul, tocmai asta făcea. Devenise propriul torționar, și deși undeva, în adâncurile sufletului, cu siguranță o știa, aveau să treacă mulți ani până s-o și accepte.

Era cel mai tânăr profesor de matematică din istoria liceului, iar în scurt timp a devenit cunoscut și ca cel mai trist dintre ei, lucru remarcabil, având în vedere că în general profesorii de matematică eliminau posomoreală prin pori în cantități mai mari decât transpirația.

Următoarea perioadă din viața lui Teo a fost pură agonie. Observându-i pe elevi – pe tinerii absorbiți în procesul de descoperire din nou a lumii pe care credeau că o cunosc, de dobândire a unei mai bune înțelegeri a sinelui și a celor din jur și, cel mai rău, de descoperire a unei noi perspective din care să se privească unul pe altul, cea a maturității sexuale, în cadrul căreia categoria de bază a vieții lor de până atunci, copilul, se dezbina încet, dar sigur și pe veci în două noi categorii, femeia și bărbatul – observându-i, deci, zi după zi, pe acești aproape-adulți, găsea imposibil să-și ignore propriile neajunsuri. Faptul că el nu era ca ei și nu fusese niciodată. Privind generație după generație de tineri, tot ce vedea era golul din propriul suflet.

A rezistat așa vreme de cinci ani, în care, pentru a-și putea păstra postul, a fost nevoit să repete anual examenul de titularizare. În fiecare sesiune de examen și pentru fiecare liceu din oraș, erau scoase la concurs o serie de posturi, printre care și un număr infim de așa-numite posturi "titularizabile", adică posturi care, odată obținute, rămâneau ale titularilor, necondiționat de promovarea la nesfârșit a examenului de titularizare. În schimb, cine nu se afla printre primii în clasament – sau nu cunoștea pe cine trebuie în acest oraș mizer – și nu reușea să obțină un post titularizabil, se întorcea pentru încă un an ca suplinitor, timp în care se ruga intens să aibă mai mult noroc anul următor.

În ce-l privește pe Teo, a cincea lui încercare a fost cea reușită, cu toate că, sincer să fie, nu și-a dorit niciodată cu prea multă ardoare un post titularizabil. Pregătirea pentru și susținerea examenului de titularizare erau doar încă două elemente ale rutinei agonizante și aplatizante care devenise viața lui. De data aceasta, însă, lucrurile aveau să se schimbe fundamental.

Teo simțea că, dacă ar fi să accepte această nouă poziție, nu ar mai pleca niciodată de la Liceul nr. 12. Precum în cazul multor altor colegi de breaslă, autosuficiența dobândită și relativa stabilitate a locului de muncă l-ar încătușa și reține acolo, pe locul călduț din spatele catedrei, până la moarte.

Într-o seară, în care somnul a venit ușor dar s-a lăsat greu, ca o pătură de plumb, asupra lui, chiar s-a visat la catedră, înconjurat de o mare de elevi, infinit mai mulți decât ar fi încăput în orice sală de clasă, care-l țintuiau cu privirea, absorbindu-i, puțin câte puțin, ca un aspirator colectiv, vlaga și viața. Când a deschis ochii, și-a spus că asta era, că acel moment reprezenta ultima lui șansă de a-și lua viața în propriile mâini.

Chiar în acea dimineață, într-o sâmbătă ploioasă de vară târzie, a bătut cu frenezie la ușa părinților lui, iar când mama, speriată, l-a poftit înăuntru pe fiul ei ud leoarcă și vizibil afectat, Teo a dat buzna în sufragerie și le-a mărturisit că avea ceva important să le dezvăluie.

Se aștepta la o reacție urâtă și a avut parțial dreptate. Mama nu i-a spus nimic, doar l-a strâns în brațe, cu o forță neobișnuită pentru o femeie de vârsta ei. Avea ochii înlăcrimați, dar nu plângea. Ce-o fi simțit, oare? Dezamăgire? Frică? Ușurare? Bucurie? În fine, dacă asta ar fi fost tot, dacă ar fi trebuit să trăiască toată viața de atunci încolo cu tăcerea părinților lui, ar fi fost în regulă. Dar din spatele mamei începu dintr-o dată să răzbată vocea tatei, răgând ca un taur. Niciodată nu-l văzuse atât de nervos.

În minutele ce au urmat, tata a scos la iveală toate clișeele colectate în lunga lui viață comunistă:

1. Uită-te la tine: băiat înalt, frumos, deștept; om de carieră; iar tu în loc să te însori și să faci niște copii ca lumea, niște nepoți cu care să ne mândrim, ce vrei? S-o iei pe la spate de la perverși?

2. Doamne Dumnezeule, dac-ar auzi Cutare sau Cutărescu, s-ar prăpădi de râs! Sau de plâns, nici nu știu!

3. Ce-o să zică oamenii despre noi, măi Teodor? Ajungem de râsul curcilor!

4. Că vrei să-ți dai demisia e un lucru – și așa destul de grav – dar cu asta m-ai dat pe spate. M-ai terminat. Sunt o epavă de om. Cum, mă, din mine să iasă un poponar?

5. Tu vrei, de fapt, să fii femeie, este? Păi nu-i de mirare, oricum n-ai fost niciodată bărbat.

Și, aidoma unui bătăuș iscusit, când a simțit că l-a frăgezit destul pe Teo, a lansat lovitura de grație:

X. De azi înainte, tu nu mai ești băiatul meu. Nu știu al cui o să fii, dar al meu nu mai ești.

Săptămâna următoare, Teo și-a înaintat demisia directorului Liceului nr. 12. A reușit, pe ultima sută de metri, să se înscrie la postliceala de asistente medicale, meserie care-i rămăsese în minte din liceu, de pe vremea când Maria îi povestea tot felul de peripeții din cadrul practicii ei medicale – sincer, discuțiile pe tema asta fuseseră singurele la care Teo chiar participase activ. S-a gândit că o meserie mai puțin abstractă, mai caldă, mai umană i-ar prinde bine, ajutându-l poate să-și creeze un nou echilibru, să petreacă mai mult timp în realitatea înconjurătoare și mai puțin în propriul cap. La trei luni de la absolvirea școlii de infirmiere, a plecat în America, de unde a jurat că nu se va mai întoarce niciodată.

După un an de zile, în care, pesemne, a fost lăsat să fumege în liniște, mama l-a convins pe Teo să le facă o vizită. Spera probabil că lucrurile se puteau întoarce la normal, ori măcar că cei trei vor putea, în timp și cu efort, să clădească un nou status quo, mulțumitor pentru toți.

Însă Teo nu l-a putut ierta pe Vasile. Din cauza meseriei celui din urmă, nu reușiseră să se apropie într-atât cât ar fi dorit; cu toate astea, Teo și-a iubit dintotdeauna tatăl. Îl plăcea ca om, îl respecta ca bărbat, avusese impresia că Vasile merită respectul tuturor. Își pusese încrederea și în mama, care îl iubea nespus de mult pe tata. Însă episodul din acea seară de sâmbătă se instalase ca un limfom în măduva oaselor lui, de unde continua să producă ecouri puternice.

Ani de zile s-a căutat pe sine în America.

În cele din urmă, în toamna lui 2013, la ziua de naștere a unei colege de muncă – lucra pe atunci la un spital privat din Carolina de Nord, unde colectivul era foarte prietenos, total diferit față de ce observase la spitalele de stat – l-a întâlnit pe Michael Ashton.

Michael era fratele mai mare al unul alt coleg, Scott. Auzindu-i numele, Teo a tresărit, amintirea vechii trădări scoțându-și capul la lumină după decenii de hibernare, însă America nu era România, iar Teo a observat repede că nici Michael nu era Mihai. Era scund și binefăcut și avea o afacere legată de comercializarea de piese auto. S-au căsătorit după doi ani, când Teo avea treizeci și șapte de ani, iar Michael treizeci și opt.

Teo a ales să-l aducă pe Michael la înmormântarea mamei lui. Pesemne că umblase vorba, pentru că oamenii care nu-i priveau cu bănuială nu-i priveau deloc, iar ochii ațintiți în pământ erau mai grăitori decât cei mijiți și gurile strânse. Spre surprinderea lui, Teo a descoperit că nu-i păsa câtuși de puțin. La urma urmei, viața lui nu se afla aici.

Cu tata n-a vorbit mai deloc. Și-au bombănit câte un "Condoleanțe" scurt și rece, apoi Teo, care voia neapărat să suporte costurile înmormântării, a insistat puțin pe tema asta. În rest, au făcut eforturi să se evite.

Din ziua înmormântării, nu și-au mai spus nimic. În ciuda dezamăgirii profunde din sâmbăta aceea de demult, ani de-a rândul Teo continuase să aștepte ceva din partea tatălui lui. Ce era acel ceva, nici el nu știa. După moartea mamei, a renunțat. Ce-i mai lega acum, în afara unui trecut pe care amândoi încercau să-l ignore?