"Am privit fotografia. Zâmbeam. Nu știam că era pentru ultima oară când purtam căciula roșie, dăruită cu dragoste de Diana, prietena mea care se mutase în Italia de câțiva ani, căciulă făcută cu mâna ei. O pusesem în buzunar, neapreciind corect spațiile. Într-o mișcare greșită, rapidă, în nu știu care timp, s-a strecurat pe cine știe unde și pierdută a fost. Am multe căciulițe, dar nu mai am alta de la Diana, așa că îmi pare rău că nu am fost mai atentă. Așa pierdem lucrurile, din grabă, din neatenție. Așa nu vedem mărunțișuri care contează, care separă trecutul de prezent, vechiul de nou, așa se pune început în cale pe neașteptate, fiind nevoiți să schimbăm, să înlocuiem, să căutăm altceva care să ne ofere o plăcere dacă nu similară, măcar apropiată. Dacă un simplu lucru dăruit de cineva drag poate crea un gol, dar un om iubit! " Așa gândea Irene, amintindu-și cum, cu o săptămână în urmă, Timotei avea urme de ulei pe gât atunci când îl îmbrățișase, semn că cineva îi făcuse masaj cu o seară înainte. Nu îl întrebă nimic, alte semne de îndepărtare nu dăduse atunci, dar peste două zile, preferase să meargă la sală în intervalul în care de obicei se întâlneau, apoi, până joi, nu o mai întrebă nimic. Nu era prima oară când se vedeau mai rar, dar intuia că cineva începuse a își petrece serile cu el. I se păreau inutile întrebările. Preferă să observe un timp cum se manifesta și în cazul în care devenea tăcut, să se retragă discret, lăsându-l să încerce a construi o relație cu cineva care putea avea grijă de el așa cum avea nevoie. Observă că nu se mai consuma ca în anii anteriori când el nu mai dădea vreun semn, doar aștepta. Voia să îl testeze, să îl sune de două, trei ori, după care să îl lase să își urmeze drumul, în cazul în care era evident că intervenise altă prioritate. Deși nu era multumită deplin cu viața sa, nu era nici nemulțumită. Era liniștită, ar fi luat acea etapă ca pe o perioadă în care se odihnea, își punea ordine în gânduri și ar fi făcut lucruri care să îi aducă bucurie, lucruri mărunte sau unele care să aibă un impact îndelungat. Ar fi putut înfia un copil. Ar fi putut călători, ar fi citit, scris, ar fi găsit lucruri care să o facă să creasca spiritual, moral, sau din alte puncte de vedere. Era activ pe facebook, posta mai mult decât de obicei, poate, aceasta fiind ca un mesaj indirect că e singur. Nu se grăbea la a trage concluzii. Se pricepea la tăcere. Se pricepea și la cuvinte atunci când celălalt se deschidea în fața sa. El povestea rar ce i se întâmpla, vorbea puțin, așa că și ea începuse să nu mai îi împărtășească din ceea ce i se întâmpla, nici nu mai simțea nevoia să o facă pentru că nu simțea că el își dorea acea conexiune realizată prin cuvinte, în ciuda faptului că era atent la orice detaliu. Pentru ea, și tăcerea era o conexiune pentru cine știa să o traducă, să o asculte, îi aducea pacea. El lăsase mai mereu ușa deschisă prin tăcere, voia să aibă cale de intrare, de ieșire, în caz că s-ar fi răzgândit și ce încerca nu ar fi ieșit. Iar ea știa că orice experiență îi era de folos, că nu îl putea opri din a își urma chemarea, că singurele alegeri care ar fi putut influența lucrurile erau ale ei. Se gândi că era și varianta în care el nu o căuta la fel de des pentru a trezi dorul, să crească intensitatea sentimentelor. Da, se întâmpla acest fenomen, însă, în același timp, pătrundea și îndoiala care eroda subtil și crea blocaje în manifestarea naturală a trăirilor. Pentru a putea să se exprime plenar, avea nevoie să știe că se poate baza pe el, că dragostea lui era suficient de puternică încât să creeze, să construiască, să poată să petreacă timpul cu ea chiar în activități care nu îl interesau în mod deosebit, doar pentru că ei îi plăceau, să ofere, să pună umărul acolo unde era nevoie de un bărbat în viața sa. Din investițiile sale de orice tip, înțelegea cât de aproape sau cât de departe se afla de poziția,, dragostea vieții mele". În ,,du-te vino" rămânea doar o călătorie a căutărilor, a vindecărilor, o mutare suficientă cât să lase spațiul liber, pentru a fi ocupat de cine ar fi avut știința, arta, dragostea, putința de a îi cuceri sufletul și de a demonstra că poate să își pot încredința viața unul altuia pentru o familie pe placul Lui Dumnezeu. Cert era că, în timp, el devenise mai natural în preajma ei, chiar dacă nu îi vorbea despre temerile, despre planurile, visele sale, îl simțise mai apropiat, mai cald, mai stabil, mai drăgăstos o vreme. Ar fi putut fi și faptul că nu întâlnise pe altcineva pe gustul lui, ar fi putut fi și faptul că încă nu își revenise emoțional după moartea mamei lui, sau puteau fi alte motive. Lua în calcul mai multe ipoteze. Avea obiceiul să privească lumea în culori, nuanțe, nu doar în alb și negru. O plăcea, aceasta era cert, altfel, nu ar fi petrecut atâția ani împreună. Dar era suficientă plăcerea? Încerca să descopere unde era ea în toată această poveste, ce își dorea cu adevărat de la ea, de la el, să înțeleagă dacă lucrurile evoluau în direcția care o împlinea. Petrecuseră clipe frumoase, memorabile. Pâna la urmă, era ceva mai important decât să simți că ești cu cine vrei, când vrei, că faci ce îți place, că viața ta are un sens iubind? Nu mai voia să pună întrebări. Știa că răspunsurile veneau, oricum, din fapte. Nici ea nu mai povestea toate nimicurile, el vedea și din pozele de pe facebook ce gândea, la ce evenimente mai participa, iar, în privința evenimentelor interioare, știa că, de asemenea, simțea din atitudinea sa. Irene își vedea în continuare de activitățile zilnice cu încrederea că ceea ce făcea o conducea către ceea ce îi era potrivit, fără a se lăsa tulburată. Știa că cine o iubea îi rămânea aproape indiferent de situație, în ciuda impedimentelor, provocărilor, iar cine nu, ar fi plecat, oricum, mai devreme sau mai târziu.

Cu o zi înainte, se întâlnise cu Elena. Își schimbase mobila de la bucătărie, era încântată. Își dorea o schimbare în exterior care să se potrivească la starea sa lăuntrică. Avea un fiu care locuia la Brașov, așa că rămăsese singură și își adusese la parter tot ceea ce îi era necesar. Puseseră la cale activitățile pentru următoarea perioadă. Îi citi și noul text creat, își făcu notițe, încercând să nu repete ceea ce Alma, prietena lor, consemnase deja în cronică.

— A venit ieri Ioan. Știi că a fost plecat de ceva vreme în Olanda, îi zise Elena.

— Și cum a fost?

— Nimic nou. Am rămas prieteni. Nu e pregătit pentru o relație așa cum am nevoie. A recunoscut că a fost egoist. Nu pot continua la fel cu un om care nici nu îmi spune unde locuiește, dar vine la mine cu pretenția de a fi la dispoziția sa, chiar dacă, în rest, se poartă frumos, ne simțim atrași unul de celălalt, e o conexiune emoțională între noi de neînțeles. Este evident că nu vine cu totul în această relație, are încă manifestări adolescentine uneori, îi place să primească, mai puțin să ofere, să susțină. În fond, ce bază aș putea pune pe el dacă este așa alunecos și nu îl simt că pe un partener adevărat în viața mea? Spunea că a încercat în ultimii ani să facă niște afaceri care nu i-au mers, cred că mai are de rezolvat câte ceva cu fetele sale. Câtă vreme nu există claritate, e mai bine să rămânem în această situație.

— Așa este. E important că cel de lângă tine să aibă încredere în tine, tu să ai încredere în el, în așa fel încât să vă puteți deschide sufletul unul în fața celuilalt, fără teama de judecată, asumându-vă slabiciunile, nevoile, comunicându-vi-le sincer, știind că fiecare va face tot ce e necesar, posibil pentru a fi alături, lăsând și spațiul necesar dezvoltării, dar fiind și aproape la nevoie. Fiecare om are ritmul lui de evoluție, de conștientizare, de vindecare a traumelor, de acțiune, așa că eu cred că e bine să ne implicăm în ceea ce ne bucură, Elena, să ne facem utile, să îi valorizăm și pe cei ceilalți, simțindu-se bine cu noi, indiferent de reacția celor de care suntem legate emoțional. Această independență este extrem de importantă, ne ajută să ne simțim bine în pielea noastră. Să zâmbim! Să încercăm a ne păstra echilibrul, să ne iubim, să ne fim prietene nouă înșine, să ne respectăm suficient cât să punem limite sanătoase atunci când e cazul, să știm când să spunem "da", când să spunem "nu", în așa fel încât să fim sigure că spunem "da" vieții, iubirii atât față de noi, cât și față de alții. Să nu ajungem nici în rolul de salvatori, nici de victime, nici de călăi, nici pradă copilului interior care nu poate lua decizii, este îmbufnat, vrea să i se facă pe plac, nici părintelui interior, dădăcind, cicălind, devenind mame pentru partenerii noștri, dar nici să nu intrăm în energie masculină, luând locul bărbatului prin ceea ce facem. Suntem sănătoase, viața este frumoasă așa cum e, suntem oglinzi pentru cei care ne înconjoară, suntem surse de energie, izvorul a ceea ce sălășluiește în noi. Oare nu e mai bine să ne concentrăm pe ceea ce suntem și facem noi? Noi avem așteptările, nevoile noastre, ceilalți pe ale lor, poate că ar fi bine să ne întâlnim undeva la mijloc, cu brațele și cu inimile deschise, ca niște pomi înfloriți.

Era iarnă și totuși soarele zâmbea din fereastră, iar ochii lor de catifea se umpleau de povestea nescrisă a sufletului.