Fragmente de lumină îmi dansează pe retină ca niște umbre ale unui cer sfâșiat de aripile avionului. Sunt imagini fragmentate pe care clipitul nu reușește să le cuantifice într-un contiuu logic. Motoarele vibrează, aerul tremură, iar lumea pare să se destrame sub propria greutate. Apoi, o liniște de un gol absurd, copleșitor, unde sunetul dispare ca șters cu buretele. Respirația mi se taie și timpul se frânge. Căderea nu e bruscă, ci se insinuează ca un șarpe perfid, transformat treptat într-un urlet neomenesc. Știu că nu e real, dar senzația e. Mâinile mi se crispează pe nimicul din jur, de parcă aș putea apuca aerul să mă opresc în el. Golul din stomac se lărgește, iar fiecare secundă se dilată într-o agonie nesfârșită. Cerul dispare acum și pământul se apropie cu o foame primordială. Impactul nu e o izbire cum m-am așteptat, ci mai degrabă o implozie. Apoi, întuneric.

Mă trezesc printre fiare contorsionate. Par un mozaic grotesc de metal sfărâmat cu trupuri sfârtecate și vise arse. Mirosul e greu, un amestec de combustibil, fum și moarte. Fumul se ridică lent și se învârte în jurul meu ca o fiară ce așteaptă momentul să mă revendice. Durerea pulsează în fiecare fibră a trupului, dar măcar sunt viu. Mă ridic încet, căci fiecare mișcare pare că sfidează catastrofa. Simt sângele cum mi se prelinge pe frunte ca o pecete a supraviețuirii și pășesc calm peste fuzelajul zdrobit. Lumea din jur e un cimitir al aerului, un puzzle sfărâmat ce refuză să se refacă.

Ca o pată de umbră prinsă între două lumi, o femeie rămâne nemișcată, sculptată parcă din cenușă și fragmente de coșmar. Funinginea îi acoperă pielea ca un vechi pergament ars pe margini, iar părul, un hățiș de fire răvășite, pare că s-a hrănit din fumul prăbușirii sale creatoare. Ochii ei ca două orbite vaste, goale, nu privesc, ci absoarbe realitatea într-un abis. Tremurul ei nu e viață, e un eco al unui șoc prelung, o fisură ce refuză să se închidă. Mă apropii încet de ea, pășind peste bucățile de metal. Respirația îi e sacadată și tăioasă ca o lamă ciobită, iar buzele crăpate par să nu poarte nicio voce. Mâinile îi tremură de parcă încearcă să alunge spectrele ce i se preling pe umeri. Întind palma spre ea, atingându-i ușor brațul, dar trupul îi tresare violent, ca o frunză arsă purtată de vânt. Se cutremură într-un gest fragil de frică și refuz al realității. În jurul nostru, aerul e dens și apăsat. Tăcerea dintre noi e de o cruzime nesfârșită și continuă să mă apese întocmai precum o mânecă de fum ce este trasă peste lume forțat.

Din cotloanele unei umbre, un bărbat se desprinde lent, ca o fantomă smulsă din marginile realității. Luminile sfâșiate îi desenează contururi fluctuante, dar întunericul se luptă să-l îl înghită pe bucăți înapoi. Chipul îi este o hartă fracturată de umbre și lumini amestecate, un relief al unui destin de neînțeles. În mâna lui, pistolul pare doar un punct negru ce absoarbe toată gravitația locului. Țeava armei nu o vizează pe ea. Mă caută pe mine. O gură de metal rece asemenea unui capăt al unei propoziții ce nu s-a scris încă. Cuvintele i se desprind din gură ca niște verbe amputate, lipsite de orice ezitare: "E alegerea ta". Și, brusc, lumea își pierde rigiditatea. Se comprimă, devine lichidă, grea, sufocantă, ca și cum realitatea însăși ar fi o pânză udă care se lipește de piele, împiedicând respirația. Gravitația se inversează, timpul se ondulează într-un cerc nesfârșit, iar spațiul se sfâșie pe margini. Totul se destramă: o bucată de vis neterminat, un fir narativ ce refuză să se aștearnă cuminte pe pagină.

Un halou de lumină albă pulsează dincolo de pleoape, rece și steril, ca o lamă de bisturiu care disecă realitatea. Încă nu sunt aici. Sunt suspendat într-un vid translucid, între plutire și cădere, între a fi și a nu mai fi. Un sunet slab, dar insistent se insinuează în conștiința mea. Este un bip metalic, repetitiv, ritmic, un mecanism rece ce îmi traduce pulsul în frecvențe. Îmi simt pieptul apăsat, acoperit de fire, electrozi lipiți pe piele ca niște ancore ale unui trup pe care aproape că nu-l mai recunosc. Încerc să respir adânc, dar aerul e nou dens, înecăcios, de data asta umplut de mirosul inconfundabil de antiseptic, de plastic steril, de metal și așteptare. Mă forțez să-mi deschid ochii, iar lumina mă lovește frontal, ca o explozie tăcută. Contururile se topesc în alb, apoi încep să se definească: văd câțiva pereți goi, un perete de faianță și umbre mișcându-se în fundal. Cearșafurile sunt grele și îmi apasă trupul ca niște valuri de plumb. Încerc să-mi mișc mâinile, dar degetele îmi răspund cu o lentoare nefirescă, ca și cum ar aparține altcuiva. Camera e sufocată de sunete mecanice. Un zumzet de neon și foșnet de halate și pași grăbiți pe podeaua de linoleum sparge liniștea încăperii. Lumea întreagă se compune din sunete, dar eu sunt prins într-o stare de semiliniște, ca și cum aș fi un intrus în propria mea realitate. Mă trezesc, dar nu știu unde mă aflu. Sunt între cearșafuri și atârn în interiorul unui corpul greu. Un oftat sfâșie liniștea ca o adiere abia perceptibilă, dar care face ca totul să tremure în jur. Sunetul ei îmi atinge pielea ca o mângâiere uitată. Îmi întorc privirea. Ochii ei sunt două oglinzi tulburi, în care realitatea pare că se reflectă distorsionată, ca suprafața apei înainte de furtună. Sunt larg deschiși, ca și cum ar încerca să înghită lumina orbitoare a încăperii. Genele îi freamătă, iar buzele i se mișcă încet, formând cuvinte fragile în șoaptă: A fost... real?…, până când vorbele-i devin doar sunete de litere. Aerul din jur devine aproape palpabil. Nu e nevoie de răspuns. Întrebarea plutește între noi, atârnă ca un ecou al unei povești pe care am trăit-o și totuși nu. Simt că dacă aș vorbi, realitatea s-ar sfărâma sub greutatea propriilor mele cuvinte. Aleg să tac. Apoi e dusă departe, probabil într-o altă încăpere a existenței noastre.

Câteva zile mai târziu, pașii mei răsună pe holul spitalului, topindu-se în ecouri lungi, amestecate cu foșnetul hainelor sterile, cu vocile înecate ale asistentelor și scârțâitul distant al unui cărucior cu medicamente. Lumina albă, prea albă, se reflectă în pereții goi, iar aerul poartă mirosul vag de medicamente și oboseală. Și atunci o văd. Femeia stă la capătul holului, nemișcată, ca o fantomă rămasă în locul greșit. Chipul ei e palid, dar ochii, acei ochi, sunt vii, arzători, plini de ceva nedefinit, ceva ce pulsează între noi ca un curent electric. Privirile ni se întâlnesc. Timpul se dilată, se frânge. Holul devine un tunel întins între doi străini care s-au regăsit fără să se fi cunoscut vreodată. Nu ne știm numele, dar ceva mult mai profund ne leagă. Un fir invizibil, ca un fir de fum într-o încăpere fără ferestre. Nu ne cunoaștem. Și totuși, ne-am recunoscut.

Dincolo de fereastra salonului, lumea își continuă existența în ritmul ei indiferent, mașini alunecă pe asfaltul umed, oameni trec grăbiți, soarele apune într-o arsură portocalie peste acoperișuri. Totul pare normal. Însă în spatele acestui decor, în alt colț al realității, într-o cameră sufocantă, un scriitor obosit scrie la lumina palidă a monitorului. Pe birou, fumigena pentru țânțari scoate un fir de fum sinuos, ca o fantomă leneșă care se destramă în aer și râde de el. Mirosul ei amar îi înțeapă nările, dar el abia o mai simte. Uneori, fețele sale zâmbitoare se diluează în aerul cald, alteori fug rapid spre tavanul cald sub care se împreunează într-un nor alb. Se scarpină pe gât frustrat, dând din cap. Degetele îi aleargă pe tastatură, lovind tastele cu o febrilitate mecanică, ca și cum fiecare cuvânt pe care-l scrie ar fi o ancoră ce-l leagă de această noapte fără sfârșit. Cei doi pacienți din spital nu știu că sunt doar cuvinte... Existența lor pulsează între litere când narațiunea le croiește un drum fără să le ceară voie. Nu știu că sunt captivi într-o lume scrisă de altcineva și că fiecare pas, fiecare respirație, fiecare clipire este dictată de o minte străină, ascunsă undeva între lumina ecranului și bezna camerei. Dar în acea clipă, în acel schimb de priviri de pe holul spitalului, un fir nevăzut se rupe. Un tremur imperceptibil zguduie textura realității. Privirile li se întâlnesc și, pentru o fracțiune de secundă, ceva se schimbă. Un gând de conștientizare le atinge mințile ca un fulger tăcut, o ezitare în țesătura universului, un șuierat în aerul static. Dacă nu sunt reali? Dacă cineva îi scrie? Dar gândul se stinge înainte să prindă contur, înghițit de zgomotul monitoarelor, de foșnetul halatelor albe, de mirosul antiseptic ce plutește între pereții spitalului. Ei nu știu. Nu pot ști. N-au voie încă. Scriitorul oftează, își masează pleoapele obosite și se lasă pe spate în scaun. E târziu. Mult prea târziu. Fumigena continuă să redea un fir de fum gri tavanului, un dragon ce se răsucește epuizat spre un "mai sus". Se apleacă din nou spre ecran și tastează mai departe: Pentru că realitatea nu are margini. Doar pagini nesfârșite.