Revistă print și online
Se așeză la bancul lui. În față, o bandă cu socluri. În stânga lui, o cutie cu zeci de baloane de sticlă. În dreapta, altă bandă ce ducea într-o cameră secundă.
— Asta e nava mea spațială. După cum ți-am arătat mai devreme, ai văzut de unde apare produsul. Mai ții minte?
— Da, în cuptor fochistul face bulbul și apoi îl dă mai departe la secția de dincolo, unde cineva montează sârmulița aia pe fasung.
— Da, se numește filament. Și după ce se asigură că sunt bine lipite, ele ajung la noi. Noi suntem inginerii care aducem lumina.
— Suntem pe dracu'. Nu mai asculta în gura lu' tac-tu, spune numai tâmpenii. Stăm și ne rupem spatele pe scaunele astea mizerabile.
— Toma, el este nea Costel, colegul meu de tură. Ne știm de cât, nea Costele, douăj de ani, de când ne-am angajat aici. Dar uite și tu, n-am avut timp să ieșim la o bere. Numa’ muncă.
— Nea e mă-ta. Eu sunt Costel. Salut, puștiule. Te-a adus tac-tu’ să vezi marea noastră hazna?
— Da, mi-a zis că mă ia cu el și voiam să văd și eu. A zis că de la pupitrul ăsta el aduce lumină în casele oamenilor. Și voiam să văd.
— Ai prins bine acum, că suntem noi la butoane, că dacă era pe schimbul ălălalt, ciuciu. Nu dădea ăștia voie. Fac spume dacă e cineva străin. Zici că le fură secretul de stat. Câți ani ai, copile?
— 7. Sunt la școală în clasa I-a. Trebuia să fiu într-a doua, dar am făcut roșu în gât și n-au putut să mă dea la 6 ani. Așa că m-au dat acu.
— Oho, păi și fii-miu e de-o seamă cu tine. Dar e la calculator, se joacă. Nu-l iau aci în putregaiul ăsta. Mâine, poimâine eu cu tac-tu facem 40 de ani și tot stăm cu mâinile în căcaturile astea.
— Antoane, lasă, mă, că nu muncim degeaba. Luăm și noi un bănuț. Cum, necum, dar plătim cu ei o factură. L-am luat și pe el să vadă cum e munca la fabrică.
— Tati, am uitat să-ți zic ceva, dar dă-te mai așa.
— Zi Toma, nu te sfii! Dup-o să creadă Costel că-i ascund ceva.
— De parcă n-o faci. Las’ că știu io mai multe.
O cioară apăru printr-un geam spart, undeva aproape de tavanul halei. Croncăni o dată, cât să-și facă simțită prezența. Toma o arată cu degetul și se amuza privind-o.
— Toma, parcă voiai să-mi zici ceva. Hai repede, că tre’ să dăm drumul la bandă.
— A zis mami dacă poți să-mi dai și mie niște bani de pâine, că nu mai are. Și de niște ouă și cartofi, spuse copilul cu voce șoptită.
— N-au intrat banii. Zi-i lu’ maică-ta să se ducă la Doina să ia pe datorie. Ne tot amână ăștia de pe-o zi pe alta.
— Păi mami a zis că a tot luat de la Doina și că-i e rușine să se mai ducă.
Tatăl strânse pumnul și cu cealaltă palmă își apucă părul de la spate.
— Hai, tată, să-ți arăt cum merge instalația, vrei? C-o scoatem noi la capăt, spuse cu voce mai tare.
Cioara croncăni înc-o dată.
— Vezi, ne-aprobă și ea, zise tatăl lui Toma, căutând prin dulapul de la banc dup-o mască de protecție.
Găsi una și i-o puse lui Toma pe ochi. Un fel de ochelari de plexiglas, cu strat antireflex, înveliți pe margine de o bucată de cauciuc moale, până în dreptul pieptului. Părea o imitație de mască de gaze, fără supapele de inspirație. Acoperea fața și lăsa capul liber, să nu transpire. Ochelarii însă erau cât jumătate din fața copilului și gaura pentru nas cu mult mai jos, dar îi plăcea. Mirosul de cauciuc îl făcea să se simtă important, ca muncind el însuși alături de tatăl său.
— Hai Costele să dăm drumul la producție, moment în care cioara începu să croncăne de mai multe ori.
Matei, tatăl lui Toma, se uită la ea și dintr-o dată pasărea încetă. Dar când coborî privirea spre banda cu fasunguri, cioara începu din nou să croncăne. Un sentiment ciudat punea stăpânire pe bărbat. De fel, nu era un om superstițios, dar azi simțea o presiune în piept, alimentată și de croncănitul păsării. Din instinct, îi ceru lui Costel dacă are să-i dea o mască.
— Ce-ai bă, te-ai lovit la cap? La ce-ți trebuie mască? N-am mai pus-o de la controlul trecut și atunci ni s-au aburit ochelarii. Că le fac ăștia din ăl mai proaste materiale. În loc să te ajute, te sufoci dracu cu ele.
— Dă-mi, mă, Costele, dac-ai una în plus, și-i făcu din cap spre Toma, semn că vrea să-i dea un exemplu copilului.
— N-am, mă, alta. Dar ia-o pe-a mea. Dac-am purtat-o de două ori. Nu-ți face griji, copile, nu se sparg becurile astea, dă-le-n mă-sa că e sticlă d-aia bună, nu ca la Romlux, de pun o fășie. Când să le montezi, ți se sparg în mână.
— Lasă, Costele, caut io una, că nu vreau s-o iau pe-a ta. Cine știe cine mai vine. Să nu-ți fac probleme.
— Ia, mă, liniștit. Ai vrea tu să mă prindă. N-are treabă ăștia azi. Se ascund ca șerpii în birouri. Când e să ne dea salariile se face că plouă. Fug care-ncotro. Să nu dea cu ochii dă noi. Că mănâncă cu 7 burți, tu-le muma-n cur să le fut, pardon, copile. Că m-am și enervat.
Matei luă masca de la Costel. Și-o puse pe față și cioara încetă cu croncănitul.
— Apasă butonul.
Costel porni banda. La interval de 20 de centimetri, exista câte un fasung fără filet, montat sub tensiune. Banda trecea fiecare suport prin fața lui Matei și el se asigura ca le montează bine în soclu. Le simțea la mână. După care, banda făcea cale întoarsă pe sub bancurile lor și reveneau la suprafață pentru a fi reverificate. Zgomotul motorului care acționa banda îi făcu pe bărbați să ridice vocea.
— Toma, stai în spatele meu și te uiți, da? Nu pui mâna pe ceva, să nu te tai. O s-am nevoie de spațiu să pun becurile în dreapta, să nu te lovesc. Și apăsă butonul celei de-a doua benzi, care ducea produsele în camera de dincolo de zid. Acolo, o altă echipă recupera becurile și le ambala.
— Bine, tati! Sunt tare zgomotoase.
Matei căuta și o pereche de căști. Găsi una cu învelișul buretelui scorojit și-o fixă pe capul băiatului. Îi făcu semn că se apucă de treabă.
Toma își privea tatăl cum lua câte un bec și-l introducea în fasungul de test. Așa făcea și Costel la bancul de lângă. După ce întreaga bandă era plină cu becuri, Matei se uita la tovarășul de lucru și-i făcea semn să apese butonul de tensiune. Apoi becurile se aprindeau în serie și bărbații le culegeau și le puneau pe cea de-a doua bandă către ambalat.
— Ce faci, Costele, ai mărit viteza? constată Marian după ce soclurile treceau mai repede prin fața lui.
— Dă-i la mână, nu sta. I-arăți copilului cum o freci tu. Dă-i mai tare.
Matei nu-i răspunse. Însă Costel continua să-l împungă. Mări viteza din nou. Mâinile bărbaților apucau becurile, le montau și le scoteau cu repeziciune.
— Mai repede, bă. Ce model ești tu pentru fii-tu? Uite, așa se face. Nu ca tine, te moșmondești atâta la ele. Ia uite, țac, pac, pac. Bat și fut ca mașina dă cusut.
Simți un junghi în mâna dreaptă și degetele îi amorțiră. Căută să țină ritmul cu Costel, să pună toate becurile în suporți și să le pornească. Dar nu mai era sigur. Mai băgă o tură și Costel ceru aprobarea să apese butonul de verificare. Matei dădu din cap.
— Să sară siguranțele, urlă încântat Costel. Și apăsă butonul de viteză maximă, urmat de butonul de aprins becurile.
Motorul tura cu toată puterea, răsunând fabrica. Cioara își reluase croncănitul, parcă în aceeași tonalitate cu haosul creat. Lui Toma i se făcu frică. Stătea pe scaunul din spatele tatălui și asista la un spectacol industrial care-l ținea cu sufletul la gură. Își simți dintr-o dată inima grea, bătând neregulat. Apoi se uită la mâna tatălui, ce atârna ciudat. Și apoi: Explozia.
Se văzu aruncat de pe scaun, cu capul la podea. Țiuitul persista alături de croncănit. Cioburi pe jos. Sticlă sărită. Banda aruncată de pe roți. Scântei și un foc lângă bancul lui Matei. Durere în mușchi. Și-un urlet.
Matei se ridică de la banc și se uită în jur. Ajunse lângă Toma și-l privea cu teamă să nu fi pățit ceva. Își aruncase masca de protecție și auzi croncănitul prelung al ciorii. Lângă el, întins la pământ, Costel urla. Se uită la Toma, se asigură că e în regulă și băiatu-i arătă.
— Tati, du-te acolo, tati.
Matei privi bancul lui Costel. Sânge peste tot. Mâna îi fusese sfârtecată de motorul benzii care explodase. În ochiul drept i se vedeau cioburi de la becuri. Întreaga bandă ce ținea 30 de becuri a sărit în aer, aruncând cioburi în toate direcțiile. Costel urla în continuare.
— Strânge cât poți de tare.
Din camera de ambalare veni personalul și începu să se agite. Opriră banda care continua să ruleze în gol spre departamentul lor și un bărbat apucă un extinctor. Stinse focul de la bancul lui Costel. O femeie îl luă pe Toma de jos și-l duse în camera de ambalare. Văzu că pe braț avea câteva cioburi înfipte în piele. Poate dac-ar fi avut vreo geacă, ceva, nu avea nicio problemă, gândea femeia. Dar era începutul verii și în fabrica din Fieni căldura atingea un neplăcut prag de 38 de grade. Femeia reuși sa-i scoată cioburile și să-i dezinfecteze rănile. Tamponă apă oxigenată din trusa de prim ajutor și încercă să-l țină departe de camera exploziei. Toma însă se strecură pe lângă ea și țipa după taică-su.
În partea cealaltă, Matei încerca să-l ridice pe Costel.
— M-a omorât! Oameni buni, m-a omorât, urlă colegul de banc, privind cu singurul ochi funcțional.
Matei căuta să-l liniștească, spunându-i că are nevoie de odihnă și că totul o să se rezolve la spital. S-aibă încredere. Nici el nu credea asta, dar era tot ce-i putea spune.
Îl ridică de lângă banc și-l duse la trei metri mai încolo, într-o zonă sigură. Trase o pătură de pe un scaun, cu care de obicei se înveleau cei de la schimbul trei și urlă la cineva s-o așeze pe jos. Îl poziționă pe Costel cu fața în sus și ceru apă. Un bărbat aduse un bidon de 40 de litri din camera de asamblare și-i desfăcu sigiliul. Matei se ștergea pe mâini și încercă să îndepărteze cioburile din mâna rămasă intactă. Costel urla de durere.
— Nu văd. El e de vină. El!
În fabrica de becuri, lumea s-a blocat. Unele femei se închinau.
Toma stătea la distanță de tatăl lui, ținut de mâna femeii care-l îngrijise.
— Din cauza lui, c-a mărit viteza la, au, la bandă. Și-a explodat tot. Aoleu. Dă dracu’ cu ceva pe mine că mor aci.
— Costele, vine ambulanța acum. Mai rezistă puțin.
— El e de vină. Cu fii-su. Că dacă nu venea cu el.
— Costele, stai liniștit, Costele. Că pierzi sânge. Nu mai vorbi.
— Te blestem, bă. Pe tine și pe neamul tău că m-ați distrus. Lua-te-ar.
Și din înaltul halei cioara se pogorî fix pe fața lui. Își ridică ciocul și ținti direct în ochiul sănătos. Îl trase dintr-o smucitură și se ridică.
Toma privea la Costel și la tatăl lui. Știa că din acel moment, lucrurile vor deveni din ce în ce mai grele.
Prozator, cu un master în creative writing la Litere, a publicat romanele Scara (AB4), 2018 și Amintirile unui spălător auto (2020). Este prezent în publicațiile literare și este autorul site-ului blogullor.ro