Cele două vagoane lipite printr-o articulație scârțâitoare deveniseră tribune. Călătorii se zgâiau în geamurile din stânga, filmau cu telefonul, arătau cu degetul. Apoi câteva strigăte iscară panică. De ce nu pornim? De ce nu se deschid ușile? O să bubuim aici!

Tramvaiul oprise între stații de vreo cinci minute. Ceva mai înainte trecuse o cisternă care stropea șoseaua. Praful se umezise și se ridica greu în aer. Dinspre teii înfloriți răbufnea un miros aspru. Toate se combinau și în văzduh plutea un iz de pâine veche, întărită, de cuptor nefolosit de mult timp.

Miasmele astea intraseră prin ferestruicile înguste și rabatate ale tramvaiului. Afară, un pieton traversa bulevardul, dintr-o parte în alta, peste șine. O femeie escalada sprintenă, în ciuda vârstei, gardul și se puse pe tăiat ultimele două benzi. Imediat se auzi un scârțâit prelung, un vuiet de fiare trase în direcții opuse de o forță uriașă și-apoi o bubuitură înfundată.

Tăcerea se întinse câteva clipe, precum o tăietură de cuțit într-o crustă abia coaptă. Un șuierat prelung se iscă în mijlocul orașului și împroșcă în jur o realitate cruntă. Pietonul care traversase aiurea determinase un șofer să tragă de volan. Evitase jalonul din mijlocul drumului, dar izbise o mașină parcată pe margine și nimerise într-un cot făcut de o conductă galbenă. De acolo venea acel șuierat prelung ce nu fusese încă identificat cu totul.

Șoferul ieșise năuc din mașina făcută praf. Pietonul se așezase pe marginea drumului, pe bordură. Repeta cruci cu o viteză crescândă. În aceste momente începuseră și telefoanele să fie scoase din buzunare.

Apoi cineva realiză că șuieratul care leza atâtea urechi era gazul care țâșnea din conducta fisurată. Iar tramvaiul nu înainta. Podul din față părea blocat, iar ușile erau închise. Călătorii începură să bată în geamurile de pe partea dreaptă, pe unde ar fi trebuit să coboare. Cei aflați în față izbiră cu pumnii în cușeta îngustă a vatmanului.

Un singur călător mai privea spre scena dezastrului rutier. De fapt, printre teii înghesuiți în fața unor blocuri înalte, cu fațade măcinate, observase un cireș chircit, abia înflorit și el.

Călătorul trăgea în piept miasmele amestecate, încercând să distingă mirosul dulceag și bogat parfumat al florilor de cireș. Observase și nebunia de pe șosea, faptul că benzile care coborau dinspre pod erau blocate din cauza accidentului.

Literatura, se gândea el, e cireșul în floare văzut din tramvai, pe marginea drumului pe care s-a petrecut un carambol. Să descrii copacul cu trunchiul uscat și chircit, dar plin de flori, ignorând fiarele bușite, fără patetism și fără goana după înțelesuri ascunse, asta e literatură, își repeta ca buimac.

De-ar putea să scrie așa ceva, de-ar găsi forța să se scufunde printre cuvinte, să le simtă și să le măsoare după justa lor forță, ah, ce puternic s-ar simți.

Dar de fiecare dată când începea o pagină nouă, se gândea doar la importanța ei, la cum istoria literaturii va fi cutremurată din temelii. Se și imagina citat și interpretat de critici. Gravitatea propriei persoane îl copleșea. Se numea singur scriitor și cuvântul acesta îl înghițea, devenea un malaxor care-i măcina ambițiile și-l sleia de forță.

Doar dacă, își spuse ciulind urechile, doar dacă…

Atunci ușile tramvaiului se deschiseră cu un oftat mecanic prelung.