O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Care a fost (este) locul lui Adrian Marino în peisajul criticii/ teoriei literare românești și/sau externe?

Adrian Marino este autorul unor edificii hermeneutice de anvergură, un teoretician cu vocația sintezei, cu propensiune spre ideologii și modele literare care integrează din perspective novatoare sfera teoretică a unor discipline precum teoria literaturii, hermeneutica literară sau literatura comparată. Pledoaria lui Marino pentru critica "ideilor literare" documentează asupra anvergurii teoretice și a vocației totalității din care e alcătuit destinul intelectual al criticului, ale cărui proiecte au, fără îndoială, o alură utopică. Un portret credibil al lui Marino ne oferă Mircea Martin: "Într-o cultură care a trăit – și încă mai trăiește – în mirajul subiectivității, care este în continuare obsedată de specificitate și îmbătată de unicitate, Adrian Marino a căutat mereu generalul, conceptualul, tipologicul, invariantul. Gustul particularului este înlocuit la el cu propensiunea ideologizantă, savorii stilistice și plasticității expresiei le este preferată ariditatea discursului teoretic, efectele carismatice, «farmecul» sunt refuzate în favoarea tenacității constructive. Este în cel mai înalt grad semnificativ pentru el faptul că studiul unei opere literare – cea a lui Alexandru Macedonski – se încheie cu neașteptate considerații asupra unui macedonskianism ridicat la o categorie morală, așa cum, mai târziu, în Critica ideilor literare, impersonalitatea unei metode este împinsă până la anonimat". Volumele de critică și teorie literară ale lui Adrian Marino au rigoare, erudiție și stil conceptual, situându-se într-un spațiu al criticii literare în care necesitatea sistematizării și conceptualizării pare un deziderat. Viața lui Alexandru Macedonski, Opera lui Alexandru Macedonski, Introducere în critica literară, Modern, modernism, modernitate, Dicționar de idei literare, Critica ideilor literare, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Hermeneutica ideii de literatură, Biografia ideii de literatură sunt cărți ce ilustrează demersul unui intelectual rafinat și erudit, atașat valorilor literaturii și ale culturii, Adrian Marino remarcându-se ca un spirit al amplitudinii, al construcției și nuanței.

În primele două cărți consacrate biografiei și operei lui Macedonski, Adrian Marino ne oferă profilul unui scriitor paradoxal, marcat de contradicții și ambiguități. Demersul exegetic al lui Adrian Marino pornește "dinăuntrul ființei intelectuale a poetului, spre a dovedi cum izvoarele ei externe, departe de a fi întâmplătoare, răspund unui apel al ființei înseși" (Nicolae Manolescu). În Viața lui Alexandru Macedonski, este structurat "portretul moral" al scriitorului, printr-un "fundament de date" inventariate și comentate cu acribie, din perspectiva aserțiunii, perfect adevărate, că "orice viață are un specific al său, traiectoria, timbrul său inefabil și în funcție de această busolă ne-am străduit să construim întreaga noastră sinteză, orientată în primul rând nu spre «creație», ci spre «cunoaștere și înțelegere»". Personalitatea lui Macedonski, conectată la invarianții operei, este, scrie exegetul, "iremediabil scindată", eul neavând "niciun centru de echilibru". Există o antinomie între resursele imaginarului și realitatea degradată, inadecvată, inacceptabilă, autorul Nopților exprimându-și, cum remarcă Adrian Marino, opțiunea lipsită de echivoc pentru resursele fanteziei, geografia imaginarului transformându-se, pentru Macedonski, într-un "stil de viață, soluție a fericirii, instrument de cunoaștere și metodă a realizării de sine". Opera lui Alexandru Macedonski interpretează minuțios opera macedonskiană, prin dezamorsarea unor prejudecăți și deformări ale receptării. Este reliefat universul cultural, ideile teoretice, "concepția de viață", analiza operei lui Macedonski derulându-se diacronic ca sumă a dualităților și antinomiilor care alcătuiesc "carnea propriu-zisă a poeziei". În același timp, Marino relevă dimensiunile unei poetici a interpretării, Nicolae Manolescu remarcând că "analiza este atât de amănunțită încât nu rămâne nimic neexplorat, neexplicat; și, în același timp, nimic neraportat la tot, la sinteza care reprezintă, nemărturisit, punctul de plecare. Adrian Marino este un critic, nu un documentarist". Dicționar de idei literare (1973) a impresionat prin masivitatea informației, prin ținuta conceptuală amplă, demersul teoretic fundamentându-se pe "un substrat de idei literare investigate orizontal și vertical". Criticul subliniază, insistent, opoziția dintre relieful auster al conceptelor literaturii și efemeritatea cronicii literare sau a criticii impresioniste. Opțiunea lui Adrian Marino pentru argumentele teoretice, pentru o critică a ideilor literare pornește și din opoziția fermă între "asceza erudită" a criticului (Gh. Grigurcu) și imperfecțiunile foiletonisticii sau ale anecdoticii literare. Una dintre aprehensiunile obsesive ale lui Adrian Marino este determinată de teroarea impreciziilor, a neclarităților și a vagului terminologic în domeniul ideilor literare, spațiu care, dimpotrivă, ar trebui să fie dominat de precizie, probitate, claritate a noțiunilor. Domeniul raționalității sau al ideilor literare nu este alcătuit din structuri logice rigide, existând un procent de ambiguitate, critica ideilor literare manifestându-se și ca o modalitate hermeneutică în esența ei "creatoare", prin indiscutabila corelație între conștiința critică și conștiința creatoare, prin apelul la sinteză, modelare, expresivitate analitică, argumente ale creativității critice. În Critica ideilor literare (1974) relevantă este predilecția metodologică a criticului, recursul la metoda personalizată, în care se întrevede, ca într-un palimpsest, temperamentul autorului, nevoia de sinteză, propensiunea spre idee. Fizionomia teoretică a demersului critic nu e travestită în dogmatism sau pozitivism infertil, căci, notează Marino, "din punctul nostru de vedere, al unei critici orientate de și spre idei literare, impresionismul și pozitivismul, ca metode, slăbesc și chiar paralizează tensiunea ideologică a studiilor literare, alungă ideile, împiedică gândirea și efortul speculativ, anihilează spiritul teoretic și sistematic al criticii".

Criticul ideilor este, astfel, "un critic «total», operând printr-o hermeneutică totală, un om de gust, un ideolog, un estet și un istoric, capabil de lecturi clasice și moderne, fără pedanterie, dar și fără superficialitate. El este criticul «complet», ce a preferat să opteze, să se specializeze într-un domeniu tehnic, de elecțiune, în sfera căruia gustă și voluptatea, deloc neglijabilă, a pionieratului. La el acasă în toate compartimentele, acest critic se orientează în toate zonele teoretice și literare, pe care le parcurge în vederea extragerii esenței, definiției concentrate și reconstrucției modelatoare". Hermeneutica ideii de literatură (1987) reflectă cu claritate fascinația lui Marino față de orizontul teoriei, reflecțiile sale orientându-se spre conceptualizarea literaturii, într-un demers consistent și permanent de comentariu și autocomentariu conceptual. Ideea enciclopedismului, sugerată de titlu și de unele formulări programatice, circumscriu tentația exhaustivității, reveria totalității, ispita cuprinderii globale, alături de nevoia de claritate și de clarificare teoretică, prin care se oferă un contur ferm ideilor, principiilor, conceptelor din sfera literarității. Conceptul de literatură este asimilat de Adrian Marino dintr-o perspectivă totalizantă, plurală, literatura fiind percepută și din perspectiva unui sistem riguros articulat, în care sunt concentrate sensuri multiple ale operelor literare, idealul teoreticianului fiind reprezentat de orizontul totalizant al bibliotecii universale, circumscrisă într-un sistem raționalizant. Hermeneutica devine, astfel, o "autohermeneutică textualizată", desprinsă de subiectivism sau de parti-pris-uri, refuz categoric al impresionismului critic și al foiletonismului: "Acest concept despre critică este propus ca o alternativă la critica impresionistă, beletristică, eseistică, empirico-jurnalistică, în sensul unui raport de echilibrare și coexistență". Marian Papahagi consideră că Hermeneutica ideii de literatură este "o cercetare exemplar articulată teoretic, minuțioasă și coerentă, o construcție critică impunătoare ce consolidează o metodă critică proprie și confirmă relevanța epistemologică a unui domeniu de interes la a cărui descriere și circumscriere autorul lucrează de un deceniu și jumătate".

Foarte elocvente, prin metodă, structură și arhitectură conceptuală sunt cărțile dedicate comparatismului (Etiemble ou le comparatisme militant, 1982, Comparatisme et théorie de la littérature, 1988), dar și cartea consacrată lui Eliade, cu un demers hermeneutic riguros și amplu (Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980). Cu anvergura sa impozantă, Biografia ideii de literatură (vol. I-VII, 1992-2003) încununează demersul teoretic și hermeneutic al unuia dintre cei mai importanți teoreticieni români ai literaturii. Numindu-l un "inclasabil printre contemporani", Sorin Alexandrescu remarcă destinul paradoxal al lui Adrian Marino, un destin de excepție, atipic, ce se sustrage improvizațiilor "eseistice", repudiate cu ardoare vehementă. E vorba de un destin dedicat unor studii și proiecte de incontestabilă anvergură, prin firescul unei documentări proliferante, cu material sistematizat, asimilat și valorificat în funcție de meandrele demonstrației. Din această perspectivă, nu este deloc întâmplător faptul că Adrian Marino a pledat cu consecvență pentru o "critică totală", manifestată prin vocația documentării riguroase, repudierea improvizației și a asumării unei voințe de cuprindere a totalității. La fel de semnificativă și de relevantă este pledoaria criticului pentru europenitate, deschiderea spre valorile universalului, în măsura în care "orice defetism critic trebuie exclus", din perspectiva necesității integrării literaturii române în ansamblul literaturilor europene. Cărțile din anii ’90 (Pentru Europa, Evadări în lumea liberă) ilustrează reperele identității europene a culturii și literaturii române, în timp ce volume precum Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română și Al treilea discurs. Cultură, ideologie și politică în România subliniază raportul dintre cultură, politică și ideologie. Notele de călătorie ale lui Adrian Marino (Ole Espagna, Carnete europene, Prezențe românești și realități europene) se impun prin amprenta intelectuală, distilând impresia nudă în retortele livrescului și descifrând, cu obstinație, "mesajul" recurent al europenității noastre. Volumul de memorialistică Viața unui om singur (2010) este o carte exemplară, în care transpar însușirile, neliniștile și umorile criticului literar, teoreticianului și omului Adrian Marino, dar și meandrele unui exercițiu etic, rezultând din profilul auster, riguros al omului de idei, din intransigența sa nelipsită de un anumit idealism donquijotesc, la care se adaugă instinctul polemic, ideea demnității și responsabilității actului de a scrie. Memoriile lui Adrian Marino au o certă valoare depozițională, umană și morală, fiind documentul autobiografic al unui destin intelectual de excepție, care își resimte propria condiție sub spectrul marginalității, din perspectiva condițiilor ingrate ale societății și ale culturii românești din perioada comunistă, cu restricțiile sale alienante.

În critica literară românească, Adrian Marino a rămas, pentru a parafraza titlul cărții sale de memorii, un mare singuratic. Idealul construcției culturale, vocația sintezei, imperativele totalității în teoria și practica hermeneuticii, disciplina aserțiunilor și exigența raționalității sunt calități dominante ale personalității lui Adrian Marino în contextul culturii și literaturii române postbelice.