O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Care a fost (este) locul lui Adrian Marino în peisajul criticii/ teoriei literare românești și/sau externe?

Adrian Marino a fost una dintre puținele minți teoretice din spațiul teoriei critice și literare românești postbelice. Un spațiu din care nu au lipsit remarcabili critici literari, dar unde teoria criticii a fost văduvită de ample studii metodologice, care să mustească de erudiție și să captiveze prin anvengura și legitimitatea asocierilor teoretice, cimentând astfel o tradiție a sistemelor lecturii critice. Explicațiile sunt multiple, preponderent politice, iar consecințele se văd inclusiv astăzi, când dezbaterile pentru un nou vocabular al criticii literare sunt parcă mai intense ca oricând, ilustrativ fiind și recentul volum Pentru o nouă cultură critică românească, editat de Alex Goldiș, Christian Moraru și Andrei Terian. Apelul la metodă (înțeleasă nu ca mijloc de coerciție a textului, ci ca pretext de etalare liberă a polisemantismului și ideologiilor sale) pe care Marino îl lansa în 1968, în volumul Introducere în critica literară, mi se pare că este de o stranie și cumva inexplicabilă actualitate. Dar unde demersul personal a lui Marino pare (poate și este) tributar unei poziționări orgolioase și conștiinței pioneratului (relativ) – chiar dacă raportarea la ceilalți cercetători români stă sub semnul camaraderiei intelectuale – , volumul din 2024 se poate salva de păcatul trufiei printr-o distribuire colectivă a meritelor. Tocmai de aceea, trecutul verbului din întrebare, după cum ai și făcut, se cere adus într-un prezent în care dilemele lui Marino – precum cea dintre improvizație, dilentatism și pedanterie ori savantlâc, dintre critica academică și cronica de întâmpinare, sau cea dintre modelele autohtone, fie acestea culturale sau critice, și cele străine – încă tulbură discursul critic al contemporaneității și agită apele teoriei critice. Suntem, în cele din urmă, în zona necesarelor confruntări ale discursurilor teoretice, a dialogului și polemicii ideilor, semne de sănătate a mediului critic.

Urmele lui Marino pe harta criticii actuale sunt, cred, în continuare vizibile, chiar dacă potecile nu-i prea poartă numele. Are și istoria criticii adevărurile și umorile ei, iar uneori e imposibil să le deosebești. Oricum, se configurează cel puțin trei mari direcții în care moștenirea lui Marino nu poate fi ignorată: una ține de teoria literară și critică, a doua se articuleză în sfera istoriei literaturii și a ideii de monografie, tip deloc perimat de scriere, iar a treia se leagă de un Marino adept al europenismului, un imagolog atent la importanța valorilor civilizației europene și la modul în care acestea au coagulat identitatea națională. Imposibil de separat de fapt, căci țesătura organică a operei lui Marino le aduce împreună la fiecare articulare discursivă, acestea construiesc o rețea de corespondențe, în care raporturile dintre eu și lume nu stau cuminte doar în context simbolist, ci devin formă a vitalității ideii ce se dezvoltă organic, hrănită de rigoarea unei solide culturi. Se întrevede astfel simțul fin al nuanțelor și capacitatea de a capta inefabilul, arhitectura riguroasă și evitarea unui verbalism ermetic, luciditatea gustului estetic și divinizarea conceptului.

Teoretizat printr-un amestec unic de referințe, asocieri și creație, chipul criticii literare propus de Marino în volumul Introducere în critica literară comprimă subiectivul și obiectivul, frecvent duse spre extreme, eventual echivalate prin rațiune și gust. La fel, receptivitatea nu este egala înțelegerii, căci cea din urmă nu poate fi decât ,,iluzorie, ipotetică și utopică", riscând, în actul critic, să devină sinonimă cu sterilizarea anti-emoțională, și fiind pândită de pericolul dogmatizării. Sfidând timpul, principiile dezvoltate în capitolul IV, Obiectivele criticii, rămân în continuare un util instrument didactic de apropiere de textul literar. Și chiar dacă bibliografia pe care Marino o etalează (Croce, Thibaudet etc.) este demult depășită, validitatea intuițiilor și problematizările lui, legate, printre altele, de eșecul funciar și aproape filosofic al criticii literare, rămân valabile și astăzi, confirmând legitimitatea gândirii sale critice.

Tot de această conștiință a eșecului transformat în ideal se leagă și imaginea pe care Adrian Marino ne-a oferit-o asupra lui Macedonski. Propensiunea lui pentru viața și opera egolatrului poet depășește tinerețea unei tensionate relații magistru-discipol. Sau, dacă asta o fi fost cauza primă, ea s-a metamorfozat în cu totul altceva în decursul timpului, posibil într-un autoportret blamat și aclamat, dar și într-o fotografie de grup sau cu grupuri. Când, în 2004, într-un articol publicat în revista ,,Mozaic", Marino reînvie spiritul macedonskian, fraza se înfierbântă, acuza cade greu, iar timpul lui Macedonski devine prezent. Descrierea – idealism combativ, voluntarist și inflexibil - nu este doar a poetului de la Literatorul, ci și a portretistului, printr-o contaminare între obiectul criticii și subiectul actului critic, și o suprapunere de personae.

Adept fervent al valorilor europene și al celui de-al treilea discurs, Adrian Marino propune noi cadre de gândire asupra relației dintre ideologie și cultură. Maioresciana idee a formelor fără fond îi impune actualizări și recontextualizări, iar multiculturalitatea intră în dialog, polemic sau nu, cu interculturalitatea. Destinul european al României e o formă de a lăsa în urmă noaptea comunismului și verdictul pro-occidental nu lasă loc interpretărilor, mai ales când/dacă acest traiect european este amenințat de iraționalismul și autohtonismul utopiilor naționale, agresive și izolaționiste. Iar fenomenele anilor 2000, când Marino scria despre aceste lucruri, redevin de o tulburătoare actualitate.

Cu o verticalitate a opiniilor ce a părut multora deranjantă, cu o erudiție rarisimă și un destin profesional ce ar fi putut fi pe deplin internațional dacă vremurile istorice ar fi fost altele, Adrian Marino rămâne un model intelectual. Dar un model îndepărtat de mediocrizarea validării generale, mai apropiat poate de o romantică și continuă sfâșiere, insuficient camuflată social și/sau discursiv, între Ideal și Real.