O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Critica de întâmpinare, încotro se îndreaptă?

Când am început și eu să citesc cronicile literare ale lui Nicolae Manolescu, în "România literară", era la finele anilor ‘80; aveam 15 ani, era în ultima fază a regimului Ceaușescu. Nu știa nimeni, pe atunci, că aceea era ultimă fază, iar ziarele și revistele noastre, indiferent de profil (că erau reviste culturale, publicații de sport, orice altceva), aveau cam 60% conținut centrat pe Marele Cârmaci. Dând paginile "României literare", până să ajung la cea cu cronica lui Manolescu, treceam prin cel mai repetitiv cult al personalității imaginabil.

Dacă, totuși, critica noastră de întâmpinare a supraviețuit și acelui context, și încă într-un interval destul de lung, de la Tezele din Iulie 1971 până la Revoluția din Decembrie 1989, putem presupune, fără ceea ce numim wishful thinking, că ea va supraviețui și altor provocări, ale unei alte epoci, cum e cea în care ne aflăm acum.

La Revoluția aceea social-politică, datorită căreia scriitorii români și-au câștigat libertatea de expresie, să o adăugăm pe cea ulterioară, tehnologică, produsă în plină maturitate a generației mele, și pe care copiii noștri, cei din generația următoare, o gestionează mai bine ca noi. Când caut ceva prin cutii burdușite cu reviste la care am scris, și răsfoiesc niște publicații îngălbenite, pline de acarieni, de pe la sfârșitul anilor ‘90, este imposibil — oricât de conservator și fidel trecutului meu aș fi — să nu văd cât m-am schimbat odată cu societatea care s-a schimbat. Și cum acest curs al schimbării, al transformării, ne-a influențat tuturor viețile, indiferent de profesiunile pe care le avem.

În mod fundamental, critica de întâmpinare va rămâne aceeași: un scriitor publică o carte, iar cronicarul literar o ia, o citește și scrie o cronică despre ea. Un cititor citește cronica respectivă și, dacă are încredere în cronicarul literar, merge să cumpere cartea. Aici nimic nu se schimbă. Desigur, România e pe ultimul loc la citit în Uniunea Europeană, parcă sunt la noi mai mulți autori decât cititori, critica de întâmpinare este confundată de unii cu promovarea, de alții cu tămâierile reciproce, de alții cu terapia în grup ideologic — dar acum vorbim despre veritabila critică de întâmpinare și adevărata literatură.

Cele două sunt pentru mine consubstanțiale, imposibil de gândit una fără cealaltă. Ce-ar fi fost Rebreanu fără cronica entuziastă a lui Lovinescu la Ion? Și ce-ar fi fost Lovinescu fără un romancier ca Rebreanu? Iar, într-o altă epocă, ce-ar fi fost Eminescu și Caragiale fără Maiorescu? Dar Maiorescu fără ei?

Critica de întâmpinare are nevoie de o literatură contemporană valoroasă pentru demersul ei analitic și interpretativ. Și, reciproc, literatura contemporană originală are nevoie de o critică de întâmpinare care să o recunoască. A fi cronicar literar și a fi scriitor înseamnă ca, făcând abstracție de persoana ta, să intri și să rămâi în această logică sistemică, structurală, ea însăși profesională. Un scriitor profesionist dă cărți bune. Un cronicar profesionist le recunoaște, scrie despre ele și le distinge de maculatura editorială a fiecărui sezon literar. Un scriitor profesionist era Rebreanu pentru că a dat Ion. Un cronicar literar adevărat era Lovinescu pentru că, deși avea teoria romanului citadin și ținea atât la ea, a recunoscut imediat valoarea romanului Ion. Atât de simplu e.

E posibil ca un critic de întâmpinare să fie interesat, ori de rea-credință, ori ideologizat, cum spuneam; sau poate, pur și simplu, să nu se priceapă la literatură, să nu aibă gust, să nu fie capabil să distingă cărțile mari de cele oarecare. Poate avea lacune. De altfel, chiar și atunci când ne referim la cei mai buni cronicari din istoria literaturii române, ne putem întreba: oare chiar există Cronicarul Perfect, fără nicio eroare în activitatea sa critică? Apoi, se știe că nu deține nimeni o diplomă de absolvire a Facultății de Critică de Întâmpinare, fiindcă o asemenea instituție nu există; și nu a devenit cineva Doctor în Cronica Literară, cu patalama la mână. Ne calificăm, ca să zic așa, la locul de muncă; devenim critici de întâmpinare făcând critică de întâmpinare și suntem cronicari literari ținând cronica literară.

Dar dacă un critic de întâmpinare poate fi așa și pe dincolo, având un defect ori altul, sau pe toate cele înșirate, Critica de întâmpinare, în ea însăși, este o profesiune minunată. În caz că ne abatem de la frumusețea înaltă și demnitatea acestei profesiuni, o facem nu din cauza ei, ci dimpotrivă trădând-o în actul critic sau părăsind-o definitiv.

Însă ea, critica de întâmpinare, va fi forever green, strălucitoare, întinerind nu artificial, ci natural cu fiecare nouă promoție de debutanți. Așa cum eu, la Catedră, întineresc cu fiecare promoție de studenți. Oriîncotro s-ar îndrepta un cronicar literar cu nume și prenume, critica de întâmpinare va exista cât va exista literatura română — și ea se va adapta la toate schimbările din societate, după cum s-a adaptat și un conservator ca mine.

Foto credit: Arhiva personală a autorului