O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Critica de întâmpinare, încotro se îndreaptă?

Dacă într-adevăr unul dintre rolurile teoriei literare astăzi e să judece ce e literar și ce e nonliterar, așa cum spune Florent Coste în L'ordinaire de la littérature. Que peut (encore) la théorie littéraire? (La Fabrique, 2024), rămâne de văzut. Până una-alta, în afara bulei academice și a nombrilismului elitist, dar și a celei culturale, care, de regulă, ar trebui să dicteze și să fixeze raporturile dintre ficțiune și nonficțiune, rafturile librăriilor și priceperea librarilor sunt cele care par să aibă flexibilitatea de a tranșa raportul dintre cele două. Și nu cronica de întâmpinare, din păcate.

Legat de separarea apelor din ultimele două decenii, între articole destinate revistelor academice, pe de-o parte, și cele scrise pentru revistele literaro-culturale, pe de alta, anul 2025 depune mărturie pentru un status quo tot mai evident în ultimii ani: e vorba de existența unei critici care privilegiază ficțiunea în defavoarea nonficțiunii. Rare sunt eseurile sau cărțile-hibrid, greu de catalogat, care vin în atenția cronicarilor. Iar atunci când o fac, sunt, de cele mai multe ori, legate de aura numelui autorului și, așadar, de o logică a popularității și a succesului. Exemplele de cărți omise sunt multiple, dar ca să mă opresc la unul recent, aș aminti cartea Laurei T. Ilea, Nomadism. Despre gândirea care devine corp, publicată la Litera în 2024. Scris la granița dintre literatură, sociologie, istorie personală, memorie privată, dar și colectivă, textul pare să scape lecturilor critice la cald pe care le-ar fi meritat.

Apoi, e de remarcat că odată mediul volatilizat, în sensul în care internetul a făcut posibilă digitalizarea revistelor și deci existența unui spațiu virtual pentru baletul criticii și al cronicii, exprimarea preferințelor literare a intrat într-un regim al promptitudinii, care se manifestă adesea datorită (sau din cauza) extensiilor de zi cu zi ale vieții noastre psihice: rețelele sociale. Astfel că paradoxul a ajuns să fie următorul: deși spațiul s-a dilatat, opțiunile par să se fi îngustat. Există, pe de-o parte, cărți de podium, cărți care intră într-un mainstream al rețelelor sociale și care stimulează și contaminează analize literare și culturale, precum și reprezentări teatrale sau chiar ecranizări, iar, de cealaltă parte, cărți uitate − fie pentru totdeauna, fie poate, până la o nouă strigare canonică −, cărți incompatibile cu cheile ideologice ale lumii noastre de azi.

Audiența e și ea una discutabilă. Cronica de întâmpinare a depășit două limite esențiale odată cu internetul − a specializării și a unui stil de viață care îndeamnă (la) și permite achiziționarea revistelor în print. Publicul nu e exclusiv unul avizat, așa cum era prin anii 1990, iar profilul cititorului virtual, precum și potențialele răspunsuri ale acestuia, sunt mai greu de anticipat. De aceea, poate că una dintre misiunile cronicii literare pe viitor ar fi să așeze, în spirit postcritic, afectul în centrul analizei, să umanizeze, pe de-o parte, relația literaturii cu lumea, iar, pe de alta, a cititorului cu literatura, în așa fel încât să împace două tipuri de lectură (și de cititori deopotrivă): cea profesionistă, avidă de noutate, care aclamă statutul socioistoric al literaturii, și cea amatoare, axată, mai degrabă, pe o lectură de identificare. Reflexele de lectură ancorate în politicile corecte ale lumii în care trăim, care tratează textul ca simplu document socioistoric, excluzând realitatea polifonică a literaturii, dar și pe cea de reprezentare a unor memorii individuale și sociale, au drept cauză și lipsa unei tradiții instituționale de lectură, care să pună accentul pe relația noastră afectivă cu textul: cum ne face să ne simțim și de ce o anumită carte, un film, o pictură etc.

Nu întâmplător, așadar, cred că rolul principal al criticului așezat pe nisipurile mișcătoare ale unei istorii literare în devenire va fi, în primul rând, construirea și sedimentarea unor noi reflexe de lectură, unele postcritice, axate pe relația sensibilă pe care o întreținem cu literatura ca artă și, totodată, pe un mod de a citi deopotrivă ideologic, estetic și afectiv. Apoi, cea de-a doua misiune va fi una de adaptare la realitățile audiovizualului. Nu mă refer aici la transformarea textului în imagine și la viralizarea cărților pe rețele sociale prin videouri de tip TikTok. Cuvântul scris nu va fi înlocuit de cel vorbit. Însă, cred că va trebui luat în calcul și un alt tip de poetică decât cea a textului, și anume cea digitală. Acesta nu se limitează doar la textul în progres, textul nefinisat, fragmentat, sau la textul publicat și re-prezentat, reluat, apoi într-un spațiu virtual public ca un produs comercial ca oricare altul. Centrală în această nouă paradigmă este și va fi imaginea – imaginea scriitorului pe rețele sociale. Scriitorul astăzi, scriitorul care-și creează un cont public în spațiul digital și care se folosește de acest spațiu medial de enunțare pentru a produce conținut, corespunde profilului "autorului-actor", din lista lui Dominique Maingueneau (Auteur et image d’auteur en analyse du discours, 2009). Cronicarul va avea deci de gestionat pe viitor două instanțe ale autorului: autorul-om, pe de-o parte, și biografia acestuia, una care se vrea conformă politicilor corecte. Iar, pe de alta, autorul-actor care-și organizează existența în jurul producerii de texte și folosește rețelele de socializare ca interfață între autorul-om și publicul de care se lasă influențat și pe care-l influențează.