Dragă *Claudia Ene, cum este să fii actriță la Teatrul Elisabeta? Cum te simți într-o clădire interbelică? Nu cumva te întâlnești cu fosta clientelă a restaurantului Palais de Glace?*

Destinul clădirii în care Teatrul Elisabeta își desfășoară activitatea a fost și este strâns legat de arta și cultura Bucureștiului. Cu excepția câtorva ani în care a găzduit un oficiu poștal și o sală de festivități a sindicatelor, palatul interbelic a fost locul unui teatru de revistă, a unor restaurante cu ștaif și a unor artiști a căror apariție stârnea freamăt și fascinație în rândul clientelei.

Teatrul Elisabeta și-a dorit să păstreze eleganța atmosferei interbelice și să pună în valoare istoria clădirii. La fel ca în trecut, la parter se află un restaurant cu scenă, unde săptămânal au loc concerte și spectacole de teatru. Iar la etajul al doilea, pe lângă sala de spectacole "Regina Elisabeta", care găzduiește unele dintre cele mai bune comedii din București, publicul poate admira o pagină din istoria spațiului: Sala Oglinzilor.

Sentimentul de bucurie cu care am pășit pentru prima dată în acest loc s-a păstrat de-a lungul celor 8 ani în care Teatrul Elisabeta a devenit o a doua casă. Mă încântă nu doar ideea de a juca într-un loc cu o istorie atât de bogată, ci și întâlnirea cu spectatorii. Cine știe… poate că mulți dintre ei au crescut cu poveștile despre restaurantul Glace.

Care e rolul preferat, pe care l-ai făcut aici? Dar în facultate? Ce personaj ai jucat/ai fi vrut să joci? Ce legături ai cu acest personaj?

Toate rolurile pe care le-am făcut îmi sunt dragi și în fiecare am pus ceva din mine. Sau, poate că e mai corect să spun că am pus totul. Cea mai mare provocare a fost rolul Cassie Cooper din comedia “Minciuni nevinovate", regizată de Lucian Ghimiși, pentru că a trebuit să scot la iveală părți din mine pe care le țin bine ascunse. A trebuit să reînvăț să fiu vulnerabilă pe scenă, ceea ce mi se întâmplă, de fapt, cu fiecare nou personaj.

Cât privește anii de facultate, cu siguranță că cel mai drag îmi va rămâne Othello. Nu, nu am jucat Desdemona, ci pe însuși nobilul maur, într-una dintre scenele cheie ale piesei lui Shakespeare, în care gelozia îl macină și îl împinge ba înspre suferință, ba înspre gesturi pline de cruzime. Faptul că a trebuit să joc un bărbat a fost cea mai mare provocare din experiența mea de actriță, dar și momentul pe care mi-l voi aminti mereu - pentru că am simțit, în acele zile de repetiție, cât de complexă este natura umană și cât de mult ne asemănăm unii cu ceilalți în momente limită.

Privind spre viitor, mi-aș dori să joc un personaj din opera lui Dostoievski. Poate că din Demonii, din Frații Karamazov sau din Crimă și pedeapsă. Un personaj complex, care să mă provoace să fiu din nou vulnerabilă, care să spună o poveste din care fiecare spectator să extragă ce are nevoie. Pentru că, pentru mine, acesta este sensul teatrului: acela de a te descoperi și redescoperi, ca spectator, prin intermediul unei povești.

Si pentru că vorbim despre personaje, ce personaj de film ar putea face parte din anturajul tău? Unde v-ați duce? Ce locuri din București i-ai arăta?

Cele mai multe dintre personajele care îmi plac s-ar afunda, probabil, în lectura unei cărți, rezolvarea unei crime sau ar pleca, pe cont propriu, să se plimbe pe străzile Bucureștiului. Forrest Gump ar ajunge, nu știu cum, să înoate în Dâmbovița. Cireșarii ar găsi o cale sigură să umble în catacombele orașului, iar Don Quijote s-ar lupta cu clădirile înalte de birouri.

În acest peisaj colorat, probabil că aș ieși pe străzile agitate ale orașului cu o întreagă gașcă: cei 6 prieteni din “Friends", cu care am copilărit, la care mă întorc periodic și care mi-au adus multă bucurie și alinare. I-aș duce, cu siguranță, la o cafenea cel puțin la fel de plăcută ca Central Perk, locul în care și-au petrecut atât de multe episoade din viața lor fictivă (și eu, împreună cu ei).

Să trecem la cochetării. Îți plac pălăriile? Ai avut vreuna? Dar parfumurile?

Am multe pălării, dar și mai multe parfumuri. Sunt împărțite pe categorii: de zi cu zi și pentru ocazii speciale. Iar aici, nu mă refer la evenimente sociale, care cer o anumită etichetă: ci la toate acele momente care pentru mine au o însemnătate aparte. Atunci, aleg o pălărie frumoasă sau, de cele mai multe ori, un parfum care să exprime interioritatea.

Să ne întoarcem la jocul actoricesc: ce modele de actori ai? Cu cine nu ai vrea să semeni (ca tip de joc)? Cum/repeți? Repeți singură sau consideri că doar repetițiile cu toată echipa sunt eficiente? Cât respecți din indicațiile regizorului?

Nu mi-am privit niciodată colegii de breaslă ca pe exemple de “așa nu". Mai degrabă, mă uit în urmă, la personajele pe care le-am pus deoparte, la naftalină. Acolo găsesc lucruri pe care aș fi putut să le fac mai bine. Mă cert pe mine că aș fi putut da mai mult, apoi mă încurajez să fiu mai bună data viitoare. Mi-a plăcut foarte mult ce a spus Matthew McConaughey, când a câștigat Oscarul pentru Cel mai bun actor: “eroul meu sunt eu peste 10 ani." Muncesc pentru a fi actrița care îmi doresc să fiu peste 10 ani. Mâine, modelul meu voi fi tot eu, dar peste 10 ani plus o zi. Mi-a luat foarte mult să învăț acest lucru - acela că, indiferent de domeniu, competiția este în primul rând cu mine.

Acest lucru nu înseamnă că nu îmi admir colegii. Ador să stau la repetiții chiar și atunci când nu repet toată ziua - e o plăcere să (re)descopăr echipa în noi ipostaze, să le adulmec căutările, reușitele, să fiu acolo pentru a-i susține. Cred foarte mult că teatrul se face doar în echipă. Chiar și atunci când ești singur pe scenă, coechipierul tău este spectatorul. Acasă, tot ce fac este să învăț textul și să trasez în linii mari o direcție a personajului, ținând cont de indicațiile regizorului. Am avut norocul de a lucra exclusiv cu regizori în care am avut mare încredere, pe care îi respect și îi admir nu doar ca profesioniști, ci și ca oameni. Iar atunci când colaborarea este atât de sănătoasă, ai una dintre premisele unui spectacol reușit.

Ai un top al filmelor din anul trecut?

Mi-au plăcut foarte mult The Wild Robot, Dune și Laughter in Paradise. Primul este o animație care tratează cu multă candoare relația dintre natură și tehnologie; cel de-al doilea este ecranizarea unui roman excepțional, despre care nu trebuie să spun mai multe. Iar cel de-al treilea, Laughter in Paradise... nu este din 2024, dar abia anul trecut l-am văzut. Este un film de comedie alb-negru, din 1951, care a trezit în mine nostalgia unui timp în care nu am trăit. În care povestea era cea care ținea spectatorul în fața televizorului, nu efectele speciale. În care viața părea mai simplă și umorul mai bun.

Dar spectacole de teatru?

Eu sunt propria mea soție este unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am văzut în 2024, în care colegul meu, Gabi Costin, joacă în două ore câteva zeci de personaje. Textul este bazat pe povestea reală a lui Charlotte von Mahlsdorf și explorează teme precum complexitatea identității și lupta pentru autenticitate.

Un alt spectacol care mi-a plăcut a fost Opera de trei parale, de la Teatrul Excelsior, pusă în scenă de Răzvan Mazilu. Sunt fascinată de actorii care joacă, dansează și cântă impecabil, dar și de modul unic al domnului Mazilu de a da o nouă culoare unor piese cunoscute.

Nu în ultimul rând, musicalul Billy Elliot, pe care am avut șansa de a-l vedea în Bergen, un oraș din Norvegia, în timpul unei mobilități Erasmus. Deși singurul cuvânt pe care îl cunosc în norvegiană este "takk" ("mulțumesc"), am putut să urmăresc povestea ca și cum ar fi fost jucată în limba română. Această experiență mi-a arătat încă o dată forța teatrului de a depăși granițele spațiale și temporale - am râs, am plâns și am aplaudat la unison cu sutele de localnici prezenți în sală.

Te-ai gândit vreodată să pui in scenă un spectacol? Ce ai alege?

Da, în ultimul timp mă gândesc din ce în ce mai mult la ipostaza de regizor și la toate provocările și oportunitățile care vin odată cu aceasta. Pentru că regia înseamnă creativitate, privire de ansamblu, atenție la detalii și, mai presus de toate, forța interioară de a putea închega o echipă în jurul tău, alături de care să construiești.

Dacă voi reuși acest lucru, mi-ar plăcea ca primul spectacol să fie o comedie care tratează subiecte actuale, care este ancorată în micile și marile noastre griji - care, pe scenă, nu ne dau bătăi de cap, nu ne fac să suferim și nu devin capătul lumii noastre. Cu acest gând mi-ar plăcea să plece publicul după spectacol: acela că, oricât de grele ar fi unele zile, oricât de mari ar fi întrebările la care nu găsim răspuns, există, la capătul tunelului, speranță. Iar la teatru, de multe ori această speranță vine prin actul râsului.

Ce planuri, ce proiecte ai? Pregătești ceva în momentul de față? La ce ne invită Teatrul Elisabeta?

În acest moment suntem în căutarea unor noi piese pentru publicul nostru. În fiecare nouă stagiune, încercăm să aducem un nou tip de comedie, pentru ca spectacolele noastre să fie mai mult decât divertisment - să fie ancorate în ceea ce este profund uman și universal, să adreseze lucruri pe care nu avem, poate, curajul de a ni le spune la timpul potrivit. Spectatorii ne-au spus adesea că e ca și cum ar face terapie atunci când vin la Teatrul Elisabeta. Pentru că râsul eliberează și, de foarte multe ori, vindecă.