Mihai Măniuțiu, Calea jaguarului, Humanitas, 2024

Noul roman al lui Mihai Măniuțiu, Calea Jaguarului (Humanitas, 2024) este departe de a fi o documentare a faunei sălbatice din Americi sau vreo amplă analiză a simbolurilor mistice din cultura amerindiană, așa cum mă gândeam atunci când am citit titlul cărții. Din contră, povestea se construiește în jurul unei mașini (!), de fapt, a unei supermașini, un Jaguar ai cărui proprietari sunt câțiva visători și a căror dispariție declanșează o serie de introspecții asupra vieții și a morții.

Pentru început, Calea Jaguarului surprinde prin structura fragmentară, fiind un roman al vocilor, care pare că se scrie singur, alcătuit din zeci și zeci de povești diferite care se intersectează tematic. Într-un cartier periferic, aparent liniștit, aflat într-o perioadă imediat post-pandemică, o voce auctorială (despre care aflăm mai târziu că e un fost rezident) își exprimă dorința de "a aduna laolaltă istorisiri și povești dintr-un anumit loc", asemeni unui colecționar, și nu este interesată de veridicitatea relatărilor – "nu vă interesează dacă o poveste sau alta este sută la sută adevărată ori sută la sută inventată" – ci de valoarea lor naratologică. Vocile din cartier sunt personificate într-un tonomat de inspirație, ele fiind recompensate financiar pentru fiecare relatare. ("Cumpărați… inspirație? Adică… ce vreți să spuneți cu asta? Desigur, desigur, aveți tot dreptul să faceți ce faceți. Cine să vă împiedice? Cine și de ce v‑ar cere socoteală?").

Deși pare a fi o afacere benefică ambelor părți (remunerația pentru povestitor și inspirația pentru ascultător), mi-a atras atenția modul în care, pentru unele personaje, dialogul cu acest colecționar oferă prilejul unor defulări, intensificând astfel dimensiunea dramaturgică a textului. De așteptat, totuși, de vreme ce Mănuțiu este un important reprezentant al teatrului, regizor și scenarist, cu numeroase creații puse în scenă atât în țară, cât și în afară (Belgia, Turcia, Marea Britanie, SUA), fiind recunoscute și premiate pentru originalitatea lor. Revenind, tocmai aceste personaje, care cred despre ele că nu au nimic de povestit, șochează prin absurdul relatărilor. Astfel, vom afla despre femeia care anunță că "în viața ei nu s-a petrecut nimic palpitant. Sau, dacă s-o fi petrecut, n-am observat, ceea ce-i tot aia. N-ar fi nimic de povestit", ca mai apoi să continue într-o manieră de-a dreptul fantastică, detaliind despre felul în care o piatră se rotește zilnic împrejurul ei, dobândind valențe premonitorii: "Știu cumva ce urmează. Și că o să se așeze [n. piatra] în mine. Ca să mă liniștească". Piatra despre care vorbește femeia nu e altceva decât o concretizare a morții, de dimensiuni variabile, ea marchează apropierea sau distanțarea față de inevitabil, "era peste tot, când mai mare, când mai mică", iar acea stare de liniște pomenită în final este o sugestie a acceptării și a resemnării în fața sfârșitului. Scena se termină atât de frumos prin retorica bătrânei, impresionând prin brutalitatea și dramatismul relatării: "Da’ eu tot mă mir: de ce să mă liniștesc, de vreme ce nu m‑am zbuciumat nicicând înainte. Nu pot să nu amintesc de încă un episod care mi-a rămas fixată în minte și pe care l-am păstrat în aceiași categorie a "vocilor fără poveste". Pe un ton revoltător, o femeie întreabă, "Ce e interesant la mine, vă întreb? Că mi-a murit băiatul de cancer? Tare interesant!", iar scena continuă, cât se poate de sumbru, într-o critică a lipsei empatiei și a compasiunii: "Cum să faci un singur copil? Dacă-s mai mulți, ai de unde s-alegi și care are mai multe șanse să dea colțul, nu-l îndrăgești". Toate vocile ajung printr-un mod sau altul să se raporteze la moarte și la felul în care ei o înțeleg, conturând astfel tema principală a romanului.

Așadar, care e treaba cu Jaguarul? Jim, Harcor și Guguloi sunt reprezentarea factorului perturbant într-un cartier care se dorește a fi "prea fericit". Trei tineri, care vin din partea marginală a orașului, respectiv "de la garsoniere", acolo unde se stă câte "cinci, șase, claie peste grămadă", își irosesc toate economiile pe o mașină defectă, "care nu se putea da pe roți decât împinsă, dar îi mergea motorul, mergea și încălzirea", așa că le devine noua casa. Este vorba de Jaguar, "adică animal de pradă […]. Roșu‑arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină. Prin accelerarea excesivă a motorului, tinerii erau de părere că ajung în cele mai frumoase destinații, călătorii fără deplasare, "și călătoreau. Așa călătoreau ei, de la lăsarea serii până spre dimineață, aproape în fiecare noapte, ambalau motorul și se lălăiau, și dădeau muzica tare, să‑i țină în priză". Pe lângă faptul că moartea tinerilor oferă prilejul unor dezbateri asupra morții, misterul din spatele dispariției lor lasă impresia că romanul este unul polițist, iar colecționarul de povești devine astfel un detectiv în căutare de răspunsuri. Cauza morții celor trei rămâne incertă, iar aici îmi permit să fac o trimitere la răspunsul scriitorului în momentul în care a fost întrebat de felul în care-și dorește să-i fie citit romanul, respectiv, "cu interesul pe care-l trezește, să zicem, un roman polițist sau cvasipolițist" (Familia, noiembrie 2024), iar eu îl consider astfel. Pe de o parte, există bănuiala unei sinucideri, pe de altă parte, convingerea că moartea lor a fost un accident stupid, însă vom afla că o femeie le-a prezis moartea într-o "gaură de nor"; alt personaj este de părere că au fost loviți de un tramvai imaginar, care-i urmărea peste tot, mai apoi, un altul consideră că tinerii au murit din cauză că erau făcuți din baloane și s-au umflat prea tare. De asemenea, moartea lor capătă valențe mistice, băieții nu au murit, ci "s-au sublimat" și multe alte variante, în acest fel fiecare spune cum vede și ce înțelege din moartea celuilalt.

Acum, câteva aspecte care mi-au atras atenția în construcția acestor personaje. În primul rând, scriitorul reușește să le creeze un portret al outsiderilor veritabili, odată prin statul social, iar, mai apoi, prin atribuirea unor caracteristici transcendentale, băieții fiind fie cosmonauți, care "nu prea aveau treabă cu lumea asta a noastră de jos", fie "intratereștii [...], dinăuntru vin, din pământ, din măruntaiele lui". Replica unei voci din roman rezumă perfect această construcție, "că‑n cazul lor sunt mai multe teme care se suprapun fără noimă, se contrazic și se anulează reciproc". Mai apoi, deși deranjează prin zgomotul pe care-l produc de dimineață până seară, mi-au atras atenția personajele care le caută compania băieților, mai exact, este denunțată o căutare a stării de delir și a manifestării libere, lipsite de prejudecăți. Prin diferite pretexte, aceste personaje ajung să suporte aceleași călătorii pe care le reclamă tinerii, suportând episoade halucinante, despre drumuri, clădiri și peisaje, ca, în cele din urmă, supermașina să devină un spațiu-ocrotitor: "Cât ești cu noi, în Jaguar, nimeni n‑o să se lege de tine [...]. Urcam în dragonul lor, și‑n ciuda faptului că mă înăbușeam, prindeam parcă ceva puteri. Și nu mai eram ciuca bătăilor…".

În fine, un roman care se citește pe nerăsuflate, cu numeroase trimiteri la literatură (v. "Povestea magului călător în stele"), la artă (episoade ce fac referire la performance-art), la istorie, subtilități care provoacă la analiză și interpretare. Ar mai fi o mulțime de episoade care ar merita aduse în discuție, dar mă opresc doar la o altă recomandare, prin care sper să stârnesc curiozitate și pe care nu o pot omite nicicum, capitolul: "Nu-mi vine să plâng, dar o să stau trist" (pe scurt, comunism și infantilizarea morții).

Calea Jaguarului e un roman despre care nu poți afirma că ai acoperit și "înțeles" tot, în măsura în care îți cere să revii în repetate rânduri asupra sensurilor omise. Măniuțiu vorbea despre o "satisfacție" enormă atunci când un cititor, căruia nu i-a displăcut romanul, să-și dorească să citească și alte cărți ale sale (Familia, noiembrie 2024), ceea ce se va și întâmpla, de altfel.