Revistă print și online

Verbe. 56. Somitatea

Când era întrebată de motivul pentru care alesese jurnalismul, se exprima cu emoție, cu un ușor tremur în glas. Și cumpănea cuvintele cu pauze și respirații fremătătoare, ca și cum, dintr-o dată, și-ar fi pierdut controlul asupra vocabularului. Vorbea de pasiune, de speranță, de lupta împotriva nedreptăților. Și ochii mari, lacuri cenușii din care scăpăra câte un smarald pe post de far, tremurau umeziți.

Nu intra însă în detalii despre anii studenției. Pe atunci, nimerise în marele oraș ca o tânără necunoscătoare și fără prieteni. Intrase cu uimire în facultatea vastă, cu holuri întunecoase și săli mari. Se așezase cu emoție în bancă, privind curioasă la cei din jur, trăgând cu urechea la conversațiile din micile grupuri abia formate. Inima îi bătea tare și încerca să se apropie de cineva, de oricine. Râdea când alții făceau haz, se ralia la opiniile zgomotoase, lua partea celor apărați de cei mai puternici. Nu era fățarnică, cel puțin nu se considera așa. Pur și simplu căuta să fie acceptată, băgată în seamă, ascultată.

Un student sărise odată cu o afirmație dură, cum că nu s-au înscris la Jurnalism ca să buchisească gramatica. Erau interesați de practica în redacții, de știrile făcute pe teren, nu de reguli de exprimare. Se ridicase, gălăgioasă, alături de grupul care susținea noua părere.

Cu timpul nimeri și ea într-o redacție de ziar și experiența începutului de facultate se repetă. Doar că acum descoperi pasiunea redactării știrilor, a dăltuirii informațiilor în coloane de ziar. Procesul o fascina, curiozitatea îi lumina chipul și îi îndulcea trăsăturile cam prea rotunjite.

Apuca fiecare număr din ziar așa cum un fermier ridica pâine din cuptor. Și într-o zi își auzise numele în redacție. Cineva spunea cam așa: informația a tradus-o B. mai bine și a explicat că…

Așadar era ascultată, citită. Nu se vorbise de numele ziarului, de credibilitatea dată de emblema de pe prima pagină. Cineva îi rostise numele și apoi o citase. Toate momentele alea în care strigase la fel ca alții, în care aplaudase de dragul atenției, în care se milogise ca să fie băgată în seamă deveniră o armonică în care sunetele erau produse doar de numele ei. Era răzbunată.

Importanța proaspăt conștientizată o făcu să se înalțe cu mai mulți centimetri. Chipul i se lungise iar smaraldul ochilor căpătă luciri încărcate de venin. Înțelese dintr-o dată cât de greu îi era numele. Venera acele litere de sub titlul articolului, rotunjite și ușor îngroșate, din mijlocul cărora răbufnea grăsimea cernelii. Căpătă dintr-o dată proporții fizice și mai mari, toate legate cu o voluptate profundă. Lumea i se adresa respectuos. Era doamna, maestra și dulceața acestor vorbe reprezenta cea mai profundă beție. Se lăsa așteptată, răspundea cu greutate, respingea laudele altora cu un gest moale al mâinii înzorzonate.

Era din ce în ce mai căutată. Asta pentru că punea tot veninul din privirea haină în articolele ei. Amintirile proprii, fiecare ghidușie făcută de dragul altora, toate umilințele autoimpuse pentru a căpăta atenție se transformau acum în otrava tot mai percutantă a scrierilor sale. Ar străpunge și blindajul celui mai modern tanc, caracterizase cineva stilul ei.

Nu spunea nimănui adevăratul motiv pentru care dăduse la Jurnalism. Acolo se intra fără examen și înainte picase la alte două facultăți.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)