Viața mea era simplă și monotonă, ca o priză de 440 de wați dintr-o încăpere murdară: inefabilă, neasigurată și fiabilă. Slujba mea era să verific instalațiile electrice din vechile blocuri comuniste – acelea în care cablurile trosnesc pe la colțuri, ca oasele unei fete bătrâne. Uneori schimbam câte un bec pentru chiriașii prea fricoși să se urce ei înșiși pe scăriță. Dintre aceștia, cel mai interesant era un bătrân care suna aproape săptămânal, ca și cum ar fi avut în buzunar cheia vieții mele. Îl detestam.

Numele meu este Lambert, un franțuzism lăsat moștenire din dorința romantică a părinților mei, amândoi olteni veritabili, de-a se muta, atunci când vor face destui bani, în Franța. Sunt angajat la o firmă de electromontaje, deși nu am mai terminat Politehnica. În ultimul an, m-am încurcat cu un tip pe care-l cheamă Joe și, încet, pe nesimțite, am tocat toți cei 5.000 de euro pe care mi-i agonisise tata. În scandalul ce-a urmat, n-am mai rezistat și m-am angajat. Mereu am fost un bricoler de excepție, așa că Joe a avut grijă de mine și am ajuns la o firmă bună.

Adevărul este că n-am reușit niciodată să-l compătimesc pe bătrânel. Poate deoarece nu agreez bătrânii în general – sunt un tip pragmatic, merg pe conceptul darwinian, vârsta avansată a unor oameni pentru mine e inconsistentă cu legile naturii. Viața, așa cum o cunosc eu, se încheie la 50 de ani, uneori chiar mai repede. În mod cert, însă, nu pot empatiza cu el deoarece e prea insistent. Locuiește singur și probabil că sunt unica persoană cu care discută cu plăcere. Urăște pe toată lumea. Pe mine însă mă simpatizează, deoarece mi-am asumat obiceiul să tac și să-mi văd de treabă, încă de când am avut dezastrul de la păcănele.

Își menține întotdeauna un soi de încruntare pe chip, deși nu este una neplăcută. Probabil că o face din obișnuință. I se potrivește cu caracterul, și nu trebuia să stai mult timp să-l privești ca să te obișnuiești cu fața lui încărunțită de răutate. Cel puțin, nu atât de mult cât îți lua să ajungi să-i consimți personalitatea. E adevărat, totuși, că nu mulți oameni s-au ocupat să-l cunoască. Parțial din cauza a cât de intimidant părea, ca și-un câine bătrân și murdar, mereu gata să sară din orice motiv.

El, totuși, își asumă mereu că-i cunoaște pe toți; chiar dacă cineva de la etajul său vorbise cu el doar din priviri. Și era fericit să se-arunce în elucubrații lungi, despre fiecare vecin în parte având ceva patetic de spus. Sunt destul de sigur că majoritatea situațiilor date de el erau inventate sau, cel puțin, tocite de începuturile unei amnezii profunde. De fiecare dată când se bloca din perorarea vreunei noi tirade, își încheia, destul de ceremonios de altfel, gândurile sale cu un "Știi și tu", urmat de-un ghiont lasciv în coaste. Bătrânului îi place să citească romane polițiste, afli asta de la el din prima, și deseori întorsăturile sale de frază chiar te prind.

În blocul lor, se întâmplă ceva foarte straniu cu cutia de siguranțe; mereu trebuie să mă duc să o schimb. Toți chiriașii se plâng, iar unii chiar au început să dea vina pe mine, cum că aș sabota-o intenționat, ca să mă întorc săptămână de săptămână. Firma ne lasă să păstrăm un bacșiș din slujbele pe care le facem, dar tot nu e destul, și nu m-aș coborî la munca de sabotor doar pentru un tarif amărât. Unele locuri sunt pur și simplu ieșite din uz, ocupate de duhul ruginii întrutotul, și, oricum, se vor construi niște blocuri noi în curând la cartierele de meje, aproape de cele vechi. Însă chiriașii nu vor să înțeleagă.

Avea o față atât de expresivă! Ca un puzzle pe care nimeni n-ar fi vrut să-l rezolve. Ridurile adânci îi tăiau obrajii ca niște răni vechi, iar ochii lui, tulburi și grei, păreau să cântărească lumea întreagă. Se uita la mine cu o expresie care combina disprețul și curiozitatea, de parcă m-ar fi judecat pentru ceva ce nu știam că am făcut. Îmi amintesc cum, de fiecare dată când treceam pe la el, obișnuia să își arunce privirea într-o parte, spre-a se chiorî cruciș la mine, ca un urs pe cale de atac. Îmi țineam întotdeauna ochii în podea, la cuverturi sau la perdele. Nu îndrăzneam să îl înfrunt, deoarece nu-mi dădeam seama dacă absurdul situației era primit în mod comic sau serios. Aerul devenea mai rece, și eu mă simțeam, pentru prima dată, ca un străin, un străin adevărat, care merge prin viață ca un pasager mofluz. Probabil îi plăcea mult să mă tachineze în felul ăsta. Am vrut să mă opresc din a mai trece pe-acolo încă din martie. Se holba la mine ca la un punct mort, eram doar o ureche în care putea să-și verse pizma și frustrarea adunată săptămânal. I-aș fi recomandat un psihiatru, un neurolog sau cel puțin un dentist. Din fericire însă, prietenul meu, Bogdișan, m-a convins să-mi păstrez slujba. Bătrânul, cu toate insuficiențele lui, îmi slobozea totuși o simbrie îndestulătoare. Bogdeț a fost și el instalator, pentru o scurtă perioadă de vreme, însă bănuiam că Joe i-a văzut adevărata valoare, deoarece nu mai lucrează acolo. De fapt, și-a găsit o slujbă care plătește destul de bine, la vreo companie mare sau ceva de genul, și întotdeauna vine cu pachete de mâncare, să-ncerce să mă ajute. Avea o vorbă de care era mândru: "Pe jumătate din agoniseala noastră o înghite hrana, iar cealaltă se preface-n undă, dusă de ceea ce sorbim." În legea sa, mă socotea cu îngăduință. Mi-a spus că e un specialist de vreun fel, însă nu m-a interesat destul ca să aflu mai multe. Joe oricum se pricepe mai bine ca mine să-și dea seama ce soi de oameni sunt potriviți pentru ce fel de slujbe.

Prin mai, Bogdan a vrut să mă ia cu el la o slujbă. Am acceptat. Dacă aș fi făcut o impresie bună, speram să fiu remarcat de Joe și să scap, astfel, de nevoia de-a-l mai vedea vreodată pe bătrân. Trebuia să mergem printr-un cartier mărginaș. Eram pus să păzesc ușa. Joe nu voia să intre nimeni în bloc până ce toată marfa nu era verificată și încărcată în cărucioare de hamali. Apoi trebuia să-i ajut să treacă strada și s-o descarce în camion. În timp ce stăteam de pază, mi-am aprins o țigară, privindu-mi încălțările murdare de praf. Ploaia din ziua trecută lăsase pete pe asfalt, iar aerul mirosea a fier ruginit de pe niște lame de ras. De undeva, din stânga mea, am auzit un scârțâit ușor, apoi un foșnet, ca al unor încuietori vechi. M-am întors încet, credeam că Bogdan se întorsese, dar n-am văzut ușa blocului deschizându-se. În schimb, direct în stânga mea, languros, ca o stafie, se ridicase capacul unui tomberon negru. L-am privit vitrificat. Nu știam cum să reacționez. Din buioarele locuinței mucezite, ieși o figură cu barbă albă și pielea pătată. Bătrânul mă privi cu ochii clipind încet, unul după altul, ca o broască râioasă. Mă apucă de mână. Mă apucă de mână.

— Te-ai băgat în fața mea la coadă.

— Ce? Ce coadă? Cine ești?

— Eu? Eu sunt Dumnezeu.

M-am uitat lung la el. Era mic de statură, îmbrăcat într-un palton ponosit, gros precum cojocul babei Dochii și parcă făcut din lână sau vreun alt material nedefinit ce se făcea fâșii, cu margini roase. Avea o pălărie confecționată dintr-o pungă de gunoi, care-i cădea pe sprâncenele dese, pe care se adunase o mizerie râncedă. În mâna dreaptă ținea un baston de lemn, mai mult o bâtă, care părea să fi susținut secole de drumuri. M-am gândit să-l testez.

— A, da? Dumneavoastră? Dumnezeul ăla... de sus? Am simțit un val de căldură urcându-mi pe șira spinării. Nu știam dacă să râd sau să mă panichez, așa că am ales ceva la mijloc. Să știți că vă admir foarte mult. Un mare fan al dumneavoastră. Mi-au ieșit cuvintele forțat, ca un actor prost într-o piesă de amatori. În schimb, bătrânul adoptase un ton politicos.

— Vă mulțumesc. Știți, mi-este greu. În ziua de azi, nimeni nu se mai spovedește...

Avea o voce joasă, obosită, ca un cor vechi într-o biserică abandonată. Mi-am trecut mâna prin păr, jenat.

— Vă înțeleg. Știți, și eu am niște probleme cu serviciul. Și nimeni nu mă ajută. De fapt, sunt fericit că-mi spuneți astea, deoarece îmi confirmați ceea ce am suspectat de mult. Încă de mic, bănuiam eu că e ceva în neregulă cu lumea asta, că problemele mele vin de fapt de undeva de sus, nefiind în mod total vina mea. Știți, eu sunt un inginer, deci gândesc în ițe tehnice, în fire încurcate, pot depista mereu o problemă numai dintr-o singură ochire, am fost antrenat pentru asta, și, ei bine, v-aș putea spune, în mod veritabil, că ceva trebuie să se fi dereglat definitiv, acolo, în Rai, dacă ne merge nouă așa de bine aici.

Bătrânelul dădu tacticos din cap, închizându-și ochii parcă spre-a opri fumurile exhaustive ridicate de pe căpițele de menaj ce-l împrejmuiau din a-i înțepa privirea.

— Așa e. Nu mai merge scrinul cu rugăciuni de două mii de ani. Nu mai știe nimeni cum să-i dea de capăt, iar eu... am dispărut. Mă gândeam să reconstruiesc lumea, ca-n tinerețe. Le-am spus că am nevoie de-un concediu pentru asta. Ceva, ca o perpetuă zi de Paște... n-au vrut să-mi dea acordul. Am protestat, și iată-mă aici.

Am rămas cu gura întredeschisă. Nu puteam gândi. Ce ar fi zis Joe despre asta? În capul meu, gândurile se izbeau unele de altele, ca niște bile de biliard.

— Ar fi fost o idee minunată!

— Știu, dar, ei bine, și eu sunt puțin vinovat, nu neg, să știți – eu nu neg! Ah, când mă gândesc să mă chinui iar vreo șapte zile... mă apucă o lene... ancestrală... să mă prezint din nou la examene, să mi se răstălmăcească toate tăblițele, să privesc iar cum fiu-meu e sacrificat...

Liniștea dintre noi era grea, ca plumbul. În depărtare, sirenele unei ambulanțe urlau în noapte, aducând situația la normalitate și reintegrând-o într-un tipar fix. Așadar, mi-am dat seama, așa arăta o conversație de mahala! Nu știam dacă să râd, să-l întreb mai multe sau să plec. Tot ce mi-a trecut prin cap a fost un singur gând, mai clar conturat decât oricare altul din acele zile: dacă dânsul chiar era Dumnezeu, atunci eu ce speranțe mai aveam?

Deodată, neîntrebat, ca și cum ar fi avut o epifanie, căutându-mi frenetic în ochi, bătrânul se porni din nou să vorbească.

— Mă numesc Alexandru. Ca bunicul. Și străbunicul meu era tot Alexandru. Mi s-a spus că și stră-străbunicul era Alexandru. Și că numele merge înapoi de generații, până în Macedonia, la doi preoți din perioada lui Iustinian, înainte de schismă. Se certau pe baza religiei. Unul, influențat de modele asiatice, susținea că însemnul lui Dumnezeu era în formă de X tăiat, celălalt, că era ca o roată. Cearta lor a devenit atât de intensă, încât au ajuns să se roage la templul lui Jupiter, fiecare cerând o judecată divină. "Dă Doamne, dacă am dreptate, să-i crape mațele celuilalt," Mai târziu, din cauza stresului și a căldurii, preotul cu roata a murit stând pe budă. L-au găsit după trei zile, când trebuia să oficieze slujba, roit de muște. Se scremu cât se scremu, dar n-a produs nimic. Mâncase prea multe măsline, își găurise sfincterul și crăpase. Preotul care câștigase disputa se numea Alexandru. De atunci încolo, neamul nostru s-a considerat scutul celor dreptcredincioși, un adevărat simbol al credinței. Străbunul meu și-a propovăduit povestea până a devenit proverbială. Dar și el a murit mai târziu, din cauza unui ulcer duodenal, însă nu înainte de-a face un copil din flori cu o oarecare fată din sat, ce-l credea pe cuvânt. Astăzi, din toată seminția asta, doar eu am mai rămas. Și, domnule, mie încă mi-e teamă să-mi formulez propria opinie.

De milă, i-am dat trei lei și tot ce mai aveam prin buzunar. Și eu, când m-a părăsit Eva, mă credeam Adam.

Dintr-o dată, ieșiră pe ușă Bogdanovici și încă o persoană necunoscută. Bogdi m-a tras de mână. Sirenele pe care le-am auzit în depărtare păreau că se apropie. Singurul meu gând a fost: Imposibil! Din lac în puț. Nimerisem direct într-o nuvelă a bătrânului. Nu mai aveam cum să scap de el. Trebuia, deci, totuși, să mă întorc la slujba de mâine.

În spatele nostru, se mai auzeau înfundat răcnetele unui dependent senil:

— Hei! Hei! Mai dă-mi cinci lei! Mai dă-mi un leu! Hei!

A doua zi, eram din nou la păcănele. Banii de la slujba lui Joe mi-ar fi ajuns pe două luni. Dublul salariului meu. Mă spovedisem și, ca prin minune, norocul îmi pica gârlă. În două ore, am reușit să câștig înapoi banii pe care îi pierdusem pentru tata. La mesele mari, o femeie a stat în stânga mea toată seara. Avea buze roșii, părul strâns într-un coc neglijent, foarte cochet, și doi ochi care se mișcau ca o pisică. O chema Janine. Când am câștigat lotul cel mare, m-am ridicat brusc, cu pumnii strânși, pregătit să urlu de fericire. Dar Janine mi-a întrerupt chiotul, sărutându-mă direct pe gură. Buzele ei aveau gust de vin ieftin și nicotină.

M-am trezit brusc. Telefonul suna. Blocul 200, etajul 4, avusese încă o pană de curent. Boxa de siguranță stricată, ca întotdeauna.

Am ieșit în grabă, aruncând pe mine o geacă uzată. Mă îndreptam într-acolo, cu pași grei, ca de condamnat. În fața ușii de la apartament, bătrânul mă aștepta, sprijinit în baston. Zâmbea, ca și cum ar fi știut demult că mă voi întoarce, ca și cum era un fapt definitiv al fizicii cuantice, tocit pe toate băncile vreunei școli din infern. Poate că asta era viața mea de-acum: un cerc vicios, tranșat de siguranțe arse. M-a privit cu niște ochi adânci, în care părea că încape tot păcatul lumii.

— Ai întârziat!

Ridicându-mi ochii să-i regăsesc privirea, dădusem de ceva groaznic. Mai înfricoșător decât mutra sa atunci când era nervos. Colțurile gurii sale se arcuiau în sus, ca un arc de triumf... bătrânul zâmbea! Dar zâmbetul lui avea ceva tulburător, ceva ce te făcea să te simți mai mic decât ești. Nu am spus nimic, doar am scos trusa din geantă și m-am apucat de lucru. De data asta, cutia de siguranțe era într-o stare chiar deplorabilă – firele arse, plasticul topit și un miros vag de fum ce persista în aer.

Bătrânul se așezase pe un scaun de lemn din apropiere, urmărindu-mă atent, de parcă ar fi evaluat fiecare mișcare. M-am străduit să-mi concentrez atenția pe cabluri, dar privirea lui fixă era greu de ignorat.

— Știi, Lambert, a început el, vocea lui grea și răgușită, parcă scoasă dintr-un roman vechi, am avut și eu un fiu pe vremea ta.

Nu era una din tiradele sale obișnuite. Acum, când scriu toate astea, nu pot spera să vă redau exact tot ce ne-am spus în ziua aceea. Speriat, m-am oprit din ce făceam și l-am privit. Înțelegeți, pentru mine, bătrânul era complet imprevizibil. Totuși, de data asta, inofensivi, pierzându-și asprimea de odinioară, ochii lui păreau pierduți în timp, undeva departe.

— Se numea Matei. Era... un visător. Mereu vorbea despre cum va schimba lumea, cum va face ceva mare.

— Și? Ce s-a întâmplat cu el? am întrebat, fără să vreau.

Bătrânul oftă adânc, o umbră trecându-i peste chip.

— S-a pierdut pe drum. Lumea e un loc greu pentru visători. Și eu... Eu n-am fost un tată prea bun.

Am dat din cap, neștiind ce să spun. Era ceva în tristețea lui care te atingea într-un mod aparte, ca și certitudinea că povara pe care o ducem e mult mai mare decât o viață de om.

— De aceea, îmi place să vorbesc cu tine, Lambert. Îmi amintești de el, într-un fel. Poate că, dacă aș fi fost mai atent, Matei ar fi avut o șansă.

Am terminat cu siguranțele și am închis cutia. Nu mi-am dat seama în care tipar se încadra discuția noastră, sau chiar dacă mai existase o asemenea situație pe pământ. L-am privit în tăcere pentru câteva clipe, încercând să găsesc ceva de spus, ceva care să conteze.

— Nu știu dacă sunt cineva special, am murmurat în cele din urmă. Doar îmi fac treaba.

Bătrânul zâmbi, dar era un zâmbet amar, cu colțurile buzei forțate în jos, ca o rană care refuză să se închidă.

— Uneori, nici nu trebuie să fii special, Lambert. Trebuie doar să fii acolo.

După ce-am verificat siguranțele încă o dată, pentru prima oară, am mai stat la ceai, cu bătrânul. Când am plecat, cuvintele ce ni le-am spus m-au urmărit tot drumul către casă, reverberând în mintea mea ca ecoul dintr-o peșteră. În noaptea aceea, neputând să-nchid ochii, am stat mult timp pe întuneric, încercând să deslușesc ceva din ceea ce îmi spusese bătrânul. Lumea părea mai mică, dar și mai grea, ca și cum purtam pe umeri nu doar viața mea, ci și bucăți din viețile altora.

Pentru următoarele săptămâni, telefonul nu a mai sunat. Blocul 200 era tăcut. Nu-mi dădusem seama cât de puțini clienți aveam dacă aș fi scos blocul nr 200 din agendă. Într-o zi oarecare, la ora prânzului, mi-am făcut curaj să mă duc să văd dacă bătrânul mai era acolo. Vă dați seama, mă surescitase până într-atât, încât m-am pomenit că mă duc să bat la poarta lui de atâtea ori râvnită – de bunăvoie! Ușa apartamentului era întredeschisă, iar înăuntru era liniște. Pe masa din sufragerie, am găsit un bilețel făcut de mână, cu un scris tremurat:

"Asigurare;

Lambert, am plecat. Poate ne vom mai întâlni, într-o zi. Mulțumesc că ai fost aici.

Semnat, P-

Pentru notar: Nu am familie. Nu am moștenitori. Nu sunt senil

Doresc ca următoarele cuvinte să facă dovada testamentului:

Pentru Lambert: Îți las totul."

M-am așezat pe scaunul pe care obișnuia să stea și am privit în jur. Camera era simplă, cu mobilă veche și câteva cărți polițiste pe o poliță. Nimic din aerul întunecat pe care i-l atribuisem nu mai rămăsese în ea. Părea o colibă a bătrâneții ca oricare alta, cu fotolii tapetate și parchet care scârțâie des. Era ceva definitiv în golul pe care îl lăsase în urmă, ca o ușă care se închide încet, când tu ești în altă încăpere, pe care o auzi, fără, însă, să poți face nimic.

În testamentul său, singura condiție pe care a pus-o pentru ca eu să-l pot primi a fost să reflectez la tot ce s-a întâmplat și să vorbesc cu tata. Am aflat că bătrânul era un scriitor de romane de dragoste și că a devenit extrem de faimos cu o serie de romane polițiste, foarte citite în Franța. Am scris această povestire folosind tehnicile lui. Era milionar. După taxe, am putut să-mi plătesc toate datoriile și mi-au mai rămas ceva bani. Această retălmăcire a ce s-a întâmplat este testimoniul meu față de cel care a fost Pierre R. F-J.

Sabotase cutia de siguranțe. Zi de zi, săptămână de săptămână, mă forțase să vin acolo, să îl ascult. Poate că pare absurd, dar a ajuns să-mi fie dor de el, uneori, oricând am timp să stau să mă gândesc. M-am împăcat cu tata. Am demisionat de la Joe și bine am făcut: peste câteva luni, tot sediul său a fost renovat de-o echipă de jandarmerie. Se pare că era șeful tuturor hoților din comună. Îi conducea cu o mână de fier. Pe mine m-a lăsat să-i scap printre degete deoarece nu mă considera demn de furtișaguri. Cel puțin, așa cred că s-a-ntâmplat. Bogdi servește 15 ani acum. Îi voi aduce mâine un pachet.

Între timp, nu m-am mai gândit la toate astea. Prea multe s-au tot întâmplat! La cererea lui tata, m-am înscris din nou la facultate. Cuvintele bătrânului au rămas cu mine. Avea dreptate. Mereu mi-am dorit să fiu cineva excepțional. Mi-am rupt viața în două în semn de protest când nu am reușit. Nu trebuia să fac asta. Nu era necesar. Uneori, tot ceea ce trebuie să faci e să fii acolo.

Dacă încercai să-l cunoști, să-l cunoști cu adevărat, așa cum era, în ochii lui, ai fi citit, într-un final, acel nor negru, care se lasă în mod veșnic peste suflet atunci când îți moare un copil. Azi, dacă l-aș fi văzut pe stradă, aș fi încercat să-i întâlnesc privirea înfricoșată, m-aș fi înclinat până la pământ, și i-aș fi sărutat și mâinile.