Proza minimalistă este la modă și va avea mereu succes. Fapticul este de multe ori mai ușor de urmărit și generează imagini care rămân. Între marii minimaliști străini îi găsim pe Richard Ford, Chuck Palahniuk ș. a. Aici, la noi, îi avem pe Dan Coman (de remarcat pentru cartea Ce preferi?) și, iată, pe MIHAI RADU. Scriitorul are la activ un roman-far: Repetiție pentru o lume mai bună (2022), primit excelent de cititori. Dar și de spectatori, romanul fiind pus în scenă de Radu Afrim. Dacă e să vorbesc despre inegalitatea prozei lui Mihai Radu, ar fi exagerat (e firesc să aștept să mai scrie), cert este că noul său roman Respiră! (2024) se distinge de celălalt: căci ambele urmăresc scopuri diferite și ambele le ating. Povestitor mai degrabă decât romancier, Mihai Radu scrie percutant, iar persoana a treia este stăpânită fără sincope, dar senzația de film pe laptop seara nu trece, de aici și calificativul pasabil, după mine, de cineroman. În altă ordine de idei, Respiră! ar trebui așezată în aceeași linie cu o carte puțin mai veche a autorului: romanul Contaminarea din 2019. Cele două au câteva lucruri în comun, de la banala relație femeie-bărbat până la specia romanescă în sine: thriller. În Contaminarea: ,,autorul codifică relațiile dintre personaje într-o zonă de thriller – trei personaje, trei anchete care sfârșesc prin a interfera." (Mihai Iovănel, în Istoria...). În Respiră!, plot-ul demarează cu două figuri de prim-plan (Adina Moscu și Geo Paraschivescu) care sunt prezentate în episoade disparate, urmând ca liniile lor să se intersecteze, astfel încât "zona de thriller" din 2019 să fie surclasată, în 2024, de un spectacol total al speciei. Similitudinile continuă: Anastasia lucrează ca ,,redactor într-o televiziune", în Contaminarea, iar Adina, în Respiră!, lucrează ca prezentatoare TV; în fine, Rareș, în Contaminarea, are ,,probleme cu greutatea rezolvate printr-o operație de micșorare a stomacului" (Mihai Iovănel), iar Geo, în Respiră!, suferă de obezitate și visează la un corp suplu. În plus, romanul din 2024 pare să aibă un caracter acumulativ, reașezând vechea instalație pe un pom nou, deoarece Extraconjugal, un alt roman al său din 2017, "aplică schemele literaturii noir" (Mihai Iovănel), scheme care se "aplică" și în cazul noului său (micro)roman.

Mai degrabă proză americană decât românească, în tradiția lui James Patterson, romanul povestește soarta a doi foști colegi de clasă care se întâlnesc prin ,,voia sorții" și tot prin ,,voia sorții" unul dintre colegi îl ucide pe celălalt în urma șantajului, răpirii, manipulării și violenței. În linii mari, subiectul nu este deosebit de interesant, deși merită spus că prinde, având la dispoziție toate instrumentele pentru asta, de la nume comune de străzi, cartiere și supermarketuri din București (Rahova, Carrefour etc.) până la partide politice discutabile (AUR). ,,Elementul specific" (să-i zic așa) al cărții transpare prin finețea mizerabilismului care nu cade nici într-un scenariu rebarbativ de tip Gruz 200 de Aleksei Balabanov (scenele din apartament sunt similare), dar, până la urmă, se păstrează aceeași preferință pentru pasajele grele de violență și disperare, cu personaje secundare oligofrene și bătrâne senile.

Stilul este cel care prezintă un real interes. Stilul este fixat pe eliminarea detaliilor nesemnificative, pe exactitatea cuvântului și pe reprezentarea obiectivă și ,,nonșalantă" a diegezei. Cotidianul devine mediul predilect pentru împrumut. Însă vasta simbolistică a lumii contemporane nu își face loc. Aici romanul e uscățiv. Dacă autorul romanului Fiesta a primenit minimalismul, stilul reportericesc și concomitent tehnica icebergului (care promite un sens fix și sensuri adiționale, unele mai mult sau mai puțin admisibile), adică două moduri de a citi, unul de profunzime și altul, dacă se poate, en passant. (Și fiecare ar putea fi practicat cu același succes.) În speța romanului de față, doar al doilea mod este valabil. Icebergul este răsturnat, iar miza este coborâtă până la imediatul existenței. Așadar, în minimalismul din Respiră!, pot fi identificate mai multe semnificații tenebroase și voalate care s-ar putea potrivi realității în discuție, dar, din păcate, niciuna dintre ele nu e pe cât de puțin precisă și nici nu depășește gradul de prefigurare.

Dintr-o altă perspectivă, cartea nu poate fi calificată drept roman. Romanul trebuie să aibă, se știe, o structură complexă, multe linii epice, planuri narative, personaje ale căror vieți sunt ,,luate", nu tatonate. Nuvela este cea care ne asigură ,,vârful intensității", nuvela este fragmentară, deci ar fi potrivit să încadrăm volumul în această categorie.

Ei bine, în afară de câteva pagini foarte bune, romanul nu ne mai reține atenția. Foarte proaspete sunt poantele (și bine dozate) sau această scenă, după mine, reușită despre stilul de viață al personajului secundar Relu (până la urmă, existența lui Relu, cum scrie și Victor Cobuz, nu are nicio relevanță pentru evoluția poveștii, dar se înțelege de ce a păstrat-o):

Nefericit în cu totul alt fel decât până atunci, Relu o cheamă pe la el pe vânzătoarea de la buticul din colțul străzii. Avea să-i dea un aspirator pe care nu-l mai folosea, a zis el, ca să zică ceva.

Carla [consoarta lui Relu, n.m.] îi prinde in timp ce fac sex in demisolul vilei. Atât a apucat să-i spună vânzătoarei:

— Sper că nu te-ai ținut de țeava aia!

Era vorba de una dintre țevile care duceau apa de la centrală la etaj.

De țeava aia se ținuse.

Criticii au avut o atitudine ponderată față de roman. Unii mai cordiali, de exemplu, Gabriela Vieru (în Observator Cultural) sau blogul Iulianei Miu. Și comentariul, la rece, deja menționat al lui Victor Cobuz, din care sunt de păstrat aceste formulări: ,,deși poate câștigă noi segmente de public cu această carte, temele foarte inspirate rămân mai degrabă niște intuiții schițate decât niște idei cu carnație, care să-i releve cititorului vreun adevăr fundamental despre societatea în care trăiește."