La televizor dădea interviuri cumpănite și mereu răspundea cu o glumă neutră când i se cerea un pronostic. În mașină însă nu vorbea, strângea volanul și asculta sfaturile date de directorul sportiv aflat pe scaunul din dreapta. Șeful cel mare le comunica cicliștilor, prin stație, situația porțiunilor neasfaltate din cursă, viteza vântului și șansele de ploaie.

Cauciucurile măcinau în viteză praful albicios care se ridica precum o pelerină peste șirul lung de mașini, toate cocoșate de bicicletele prinse pe plafon. Iarba zemoasă de pe dealurile Toscanei parcă rânjea la chinul cicliștilor și la încordarea din vehiculele tehnice.

Era un director sportiv adjunct fără putere, un simplu șofer căruia i se cerea să se implice doar în cantonamente. În rest, bun de scos în față la interviuri fără sare și piper.

Înaintea lor cerul se învârteji dintr-o dată iar dinspre Siena scăpărară câteva fulgere ascuțite. Picuri groși începură să bubuie în parbriz. Praful aspru, de pe drumurile de țară care tăiau dealurile de la o șosea asfaltată la alta, se înăclăia pe cauciucurile subțiri ale bicicletelor, pe lanțuri și pe picioarele sportivilor. Dar tocmai în asta consta faima cursei.

Directorul adjunct porni ștergătoarele în timp ce prin stație explodă comunicarea unui ciclist. Acesta urla gâfâit în microfonul prins pe sub echipament ceva despre o căzătură. Plutonul era rupt iar un grup de cicliști se îndepărta.

Șeful echipei mârâia: regruparea, ajutați-l pe Scarletti, el e liderul, toată lumea să-l susțină!

Scopul lui era să șofeze, să nu se izbească de vreo altă mașină din coloana tehnică și să se apropie cu grijă de cicliști pentru a le da un gel energizant, un bidon, ceva de mâncare. Însă o nouă comunicare îl făcu să ia un viraj prea din scurt și să-și zguduie șeful.

Unul dintre cicliștii lor era în primul grup, ba le spunea celor din mașină că se simte puternic, vrea să atace.

Șoferul murmură un *dai, dai, daaai[1] care-l făcu pe șef să mârâie nemulțumit. Imediat i se ordonă celui din fruntea cursei să renunțe, să-și aștepte liderul și să muncească pentru el. Nedreptatea umezi ochii șoferului.

Acesta fusese în tinerețe un ciclist oarecare. Dar vârtejul competițiilor îl urcase și-l coborâse, punându-l de câteva ori în frunte, capabil să atace. Însă de fiecare dată i se ceruse să se sacrifice, să muncească pentru altcineva.

Prin stație, Mateo Brega se milogea, implora, cerea să fie lăsat liber. Pedala ca un apucat și striga în microfon. Dar șeful știa mai bine. Înapoi, băiete, șezi blând!, șuiera răspunsul ca o condamnare.

Ochii șoferului tremurau în găocile craniului iar degetele aproape că sfâșiau volanul. Pot să câștig, mai transmise Mateo Brega, iar bărbatul din dreapta începu să râdă. Atunci șoferul ridică o mână, ca din senin, și izbi în gura rânjită a șefului său. Pumnul clănțăni dinții albi. Urmă un schelălăit de câine călcat pe coadă în timp ce o flegmă roșiatică se lipi de geam.

Câteva secunde se înșirară tăcute, dureroase. Apoi directorul își regăsi tăria și se apucă să urle. Trage pe dreapta, nenorocitule, oprește! Acum! Șoferul se conformă cu un zâmbet moale. Portiera din dreapta se trânti. Directorul principal ocolea mașina. Era gata treacă la volan, să-l arunce pe șosea. Atunci șoferul demară de pe loc și înaintă spre fruntea cursei.

Apucă microfonul stației și strigă din toți plămânii. Dai, Mateo, daaaai[2]! Pe obrajii nerași i se scurgeau lacrimi pline și amețitoare de speranță. Picioarele sale nu mai apăsau accelerația și frâna, ci pedalau cu disperare sub volan.

[1] Hai, hai, haaai!

[2] Hai, Mateo, haaaai!