Se aflase că fuseseră găsite moaștele unui scriitor.

— Cum adică moaște de scriitor? se întrebară.

Cei ce le găsiseră nu vorbeau.

— O fi sfânt, spuneau unii.

Iar murmurul mulțimii era același. Și în piață, și la televizor, și în rețele.

— Dacă e scriitor, n-are cum să fie sfânt, erau foarte convinși alții.

— L-au îngropat pesemne în vreo mlaștină. S-a conservat ca mamuții.

— Un dinozaur care scria, spusese unul, mai ironic. Aflase că așa trebuie să fii într-o societate în derivă.

Și în toată agitația aceea, mulțimea s-a adunat la Brașov să îl vadă. Era depus undeva în Șchei, într-o casă a unui june pe care o lăsase moștenire primăriei, să o facă muzeu. Spera să-și câștige și el un nume după moarte. Acum i-a surâs norocul. Să găzduiești fie și pentru câteva zile moaștele unui scriitor e o mare treabă.

Scriitorii în vârstă începuseră să se intereseze unde fusese găsit să-și ia și ei loc de veci prin preajmă. O fi pământul bun, gândeau. Cine știe, poate vor fi și ei descoperiți mai târziu. Tot moaște. Și vor fi depuși în racle, și vor veni atât de mulți pelerini dornici să se vindece de analfabetism la sediile asociațiilor de literatură, care vor avea probabil locuri speciale pentru racle pe care să le numească naos!

Visau la un loc de veci acolo și grafomanii, și cei care nu știau să scrie, dar publicaseră deja câteva cărți.

— E un semn, zise un popă din Brașov, care devenise și scriitor. Un semn că se va scrie o nouă carte sfântă. Noua Biblie se va scrie aici, în țara asta binecuvântată de Dumnezeu!

L-au excomunicat. Popa rămas scriitor continuă să poarte straiele largi, cu buzunare bine proporționate, și începu să își vândă cărțile la coadă, printre pelerini. Coada celor veniți la moaște creștea pe zi ce trecea, ca și cum odată ce unul apucase să-i pupe oasele cel puțin alți doi răsăreau în spatele cozii. După câteva zile, coada ajunsese până pe drumul de Poiană, apoi s-a dublat, adică au intrat câte doi în rând, iar când a ajuns deja în Poiană, autoritățile au interzis pelerinajul. O furie cumplită cuprinse mulțimea. Au ieșit în stradă, în fața prefecturii, au scandat împotriva Guvernului, au cerut să se reia mersul la moaște.

Avea și motive mulțimea. Cei ce atinseseră bietele oase începură să aibă succes. Cine-și dorea bani, primea bani din senin. Ba o moștenire neașteptată de la o rudă pe care nu o cunoștea, ba de la una pe care o știa, dar despre a cărei bunăstare nu bănuia, ba un câștig la loto. A fost dezastru în acele săptămâni. Marele pot la loterie s-a luat de fiecare dată de la Brașov. Casele de pariuri din oraș au dat faliment pentru că nu au mai putut face față câștigurilor venite din senin pentru cei care apucaseră să treacă pe la moaște. Dar era tot mai greu să ajungi acolo. Trebuia să aștepți foarte mult în vremea aceea câinoasă, căci așa a fost toată perioada, din ajunul Zilei Crucii până când autoritățile au stopat pelerinajul.

Cei care își doreau să aibă succes în dragoste nu fuseseră nicidecum mai nefericiți. Gândul sincer trecut prin minte în momentul în care mângâiai oasele împielițate ale scriitorului se materializa curând, ca și cum scriitorul mort transforma pe loc ficțiunea în realitate. Unul care era certat cu soacra a ajuns acasă și a aflat că ea tocmai murise. Nevastă-sa și-a dat seama prea târziu de ceea ce își dorise bărbatul, abia când s-a dumirit că norocul nu se lipise de el.

— Prostule, tu ești singurul care nu s-a îmbogățit după ce a fost la moaște, i-a zis ea și a depus actele de divorț. Bărbatu-său a plecat în acea seară, cu geanta de voiaj pe umăr, și s-a reașezat la coada care ajunsese în dreptul hotelului Alpin din Poiană. Apoi, după o noapte de ploaie măruntă și continuă, s-a luat decizia să se stopeze mersul la moaște. Coada s-a dezintegrat și oamenii au început să coboare spre Brașov, care pe șosea, care pe drumul vechi. Bărbatul acela a coborât pe drumul vechi și a văzut că peste stâncile lui Solomon, cerul redevenise albastru.

Un scriitor, dintre primii care se așezaseră la coadă, se gândise la propria glorie. Și fu anunțat chiar atunci că luase un mare premiu literar la un concurs despre care nici nu bănuia că există și la care, evident, nici măcar nu-și depusese cartea pentru jurizare.

— Ăsta da miracol, își zise altul, mai invidios, și porni de la București spre Brașov — se înțelege că a făcut peste douăzeci de ore pe Valea Prahovei, care încă nu era pe atât de aglomerată pe cât devenise în ultimele zile de pelerinaj — pentru a frecționa oasele celui depus la casa memorială a necunoscutului din Șchei. Așa zice lumea că s-ar fi întâmplat, pentru că scriitorul acela nu credea în puterea moaștelor. Totuși, merita efortul, pentru că nu se gândise în ultimii ani decât la Marele Premiu. N-a apucat nici el să ajungă la mănunchiul de ciolane de scriitor — un ins aflat din întâmplare la Brașov care se așezase printre primii la coadă pentru că voia să scrie despre mulțimile vagi, iar ăsta era momentul prielnic, fu anunțat la scurtă vreme că este câștigătorul, deși nici nevastă-sa nu putea crede un asemenea lucru—, așa că s-a alăturat mulțimii de contestatari care și-a propus să reziste prin cultură în fața prefecturii din Brașov.

— Vite! gândi scriitorul acela înciudat. Așa arată plebea care a fost răsplătită cu dreptul de a dori! Poate că într-o societate corectă, elitele ar fi fost întrebate primele ce vor!

Un alt scriitor s-a sinucis pentru că, într-un moment de conștiință lucidă, a cerut gândul cel bun să afle care îi este valoarea literară.

Popii care veniseră la moaște se îmbrăcaseră în haine de mirean, invidioși și ei pe succesul preotului-scriitor care epuizase toate tirajele trase până atunci din cărțile pe care le scrisese. Dar și editurile la care publicase se închiseseră pentru că nu mai aveau cum să facă față comenzilor. Mai grav e ce s-a întâmplat în armată. Militarii din unitățile din Brașov au fost încazarmați pentru că primul dintre ei care ajunsese la moaște și-a dorit să ajungă comandantul garnizoanei și i-a fost teamă să nu-i ia cineva locul. La fel s-a întâmplat și în poliție. Doar în învățământ profesorii s-au bucurat că au liber, de vreme ce toți copiii se învoiseră să meargă la moaște. Ei au rămas acasă să-și pregătească lecțiile pentru când va reîncepe școala.

Vestea restricționării pelerinajului i-a înfuriat pe mulți. Cei ce se îmbogățiseră ca la Caritas tăceau. Ceilalți erau foarte vocali. Autoritățile se ascunseseră. Ba chiar se zvonise că au confiscat moaștele și le-au dus în Palatul Parlamentului. Casa memorială a celui fără nume se închisese, răspopitul s-a întors acasă cu o geantă de bani, iar mulțimea trecuse la jafuri. Atunci au fost scoși din unități militarii, să asigure ordinea publică. Și tot atunci s-a auzit pentru prima dată vestea.

La televiziune se discuta cu înflăcărare despre miracolul de la Brașov. Un scriitor care se apucase de bucătărie a lansat atunci o ipoteză care i-a redus pe toți la tăcere.

— Ceea ce ați găsit la Brașov nu sunt moaște de scriitor, ci e Împielițatul însuși. Numai el e în stare să dea lumea peste cap și să creeze iluzia binelui. Numai el poate să-i îmbogățească pe toți. E unul de-al nostru, pe la Craiova, care chiar a scris așa ceva, despre dracul venit pe lume să-i răstoarne ordinea.

— Păi nu-i suficient ce face în Ucraina sau in Israel? întrebă speriat un politician invitat în studio.

— Ei, uite că poate să facă mai mult! răspunse scriitorul-bucătar.

— Ai văzut tu drac mort? întrebă un alt scriitor, mai bătrân și mai valoros, invitat și el la aceeași dezbatere.

— Hai mai bine să vă fac ceva, o gustărică, zise cel cu ideea interpretării, poate înțelegeți și voi altfel cu burțile pline.

— Da’ chiar așa, cum să se facă Dracu’ scriitor mort? sări invitatul acela, despre care nimeni nu știa cine e.

— Nu poate fi Dracu’. El nu și-ar permite să îi fie tocat trupul și trimis, fărâmă cu fărâmă, la toate asociațiile de scriitori unde să se închine oamenii veniți din toată țara la moaște. Și chiar din străinătate, conchise scriitorul bătrân.

Ceilalți încuviințară.

Scriitorul-bucătar făcu atunci o excelentă rață cu portocale, care îi mulțumi pe toți invitații în platou, și pe cei care știau ce sunt, și pe cei care nu știau ce fac. Și din nou fu bine, mai ales în platou, și rău, mai ales afară, unde oamenii care se îmbogățiră se întrebau cum ar fi mai bine pentru ei, să renunțe la tot sau să păstreze bunătate de avere, chiar dacă venea de la Dracu’.

Și atunci veni vestea, cum vă spuneam. Și acum când scriu mă apucă trepidațiile, mai ales că sunt în avion deasupra Atenei și pilotul ne încearcă și otolitele, și stomacul. Deci veni vestea la fel cum veni cea despre moaștele scriitorului, adică fără să se știe de unde și cum. Vestea a pornit ca suflul exploziei spre urechile Europei, băgând în panică lumea. Moaștele scriitorului anunțaseră sfârșitul lumii, trâmbița popa din Brașov, convins că fusese singurul care avusese dreptate. Dar vocea lui se pierdea tot mai mult într-o lume în care la orizont se ridică zvonul ca un nor, ca o ciupercă de fum, după o bună bucată de vreme cu ploi mărunte și reci și cu cerul, totuși, atât de aproape.