Din goana mașinii sau din mersul grăbit pe unul dintre trotuare, Strada Lungă părea una obișnuită, cu case vechi având doar parter sau cel mult un etaj, cu porți atât de masive încât trebuia să le împingi cu amândouă mâinile ca să le clintești, încuiate noaptea cu chei din fier forjat. Fiecare locatar primea câte una, fiindcă nu venise vremea interfoanelor. A noastră era cât o cheie de cetate, dar se plia în așa fel încât să încapă în orice buzunar sau poșetă. Ferestrele de la fațadă ale caselor priveau spre strada pietruită cu cuburi din bazalt, pe care treceau mașini și troleibuze în orice zi, iar o dată pe an tropăiau caii junilor când coborau din Șchei în Duminica Tomii.

La prima vedere, da, părea o stradă oarecare. Asta până când deschideai una dintre porți. Era ca-n pânzele în care artistul se pictează pe sine însuși cu pensula în mână în timp ce zugrăvește un al doilea tablou unde se vede încă unul și încă, la nesfârșit. Pe Strada Lungă, din prima curte se deschideau altele, nu chiar la infinit, fiindcă ultima se înfigea în Dealul Făgetului ca într-un dig verde. Așa își făceau sașii casele, cu camere înșiruite în "stilul vagon" – ar fi putut trece dintr-o încăpere în alta ca într-un tren unde locomotiva era la poartă, iar ultimul vagon în spatele curții. Am spus ar fi putut, lucru care nu mai era valabil, fiindcă Spațiul Locativ decuplase vagoanele între ele, dând repartiție pe fiecare câte unei familii sau mai multora. Dimineața, oamenii porneau spre serviciu la aceeași oră, iar atunci curtea semăna cu un tren ajuns la destinație din care toți călătorii coboară în grabă, aglomerând peronul.

Privită de pe Tâmpa, Strada Lungă arăta ca o stație cu sute de peroane lângă care erau trase trenuri ce nu plecau niciodată. Exista însă o diferență. Spre deosebire de gările din anii ’60, cu zugrăveala scorojită și scaune răpciugoase, cu coșuri de gunoi ce dădeau pe dinafară și mucuri de țigară aruncate pe jos − curțile săsești erau pline de flori. Iar dacă s-ar fi ținut un concurs de frumusețe, cea de lângă grădinița germană, care avea la parter o papetărie, merita să câștige marele premiu.

Mijlocul curții era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr-o parte și din alta se revărsau talazuri de tulpini. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereți, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă așezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce pășeai de-a dreptul printre lujeri înalți, îngreunați de povara corolelor, iar la ușa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se înghesuiau o puzderie de mușcate, garofițe, bujori, regina-nopții și mai ales zorele albe, roz, mov, cățărându-se pe ziduri ca o iederă sălbăticită. N-aveau cum să înflorească toate deodată, plantele au și ele ceasul lor biologic, răstimpul de glorie efemeră când urcă pe scena lumii vegetale ca niște actrițe la o gală Oscar – dar întotdeauna erau destule care să își arate petalele îmbobocite sau în amurgul splendorii lor pentru ca fundătura curții să semene unui adevărat Eden. "O grădină e oglinda sufletului celui care o îngrijește" – sau așa se spune.

De fiecare dată doamna Raissa, soția bijutierului, ne primea, pe mine și pe mama, ca pe niște oaspeți dragi. Ne așezam sub umbrarul de glicină liliachie și – în timp ce îl așteptam pe domnul Lehmann să iasă din atelier – sorbeam din limonada servită rece și sifonată, cu lămâie și glazură de zahăr pe buza paharului, un adevărat răsfăț!

Dacă Raissa ar fi crescut flori din piatră seacă, soțul ei era un artist, așa cum fuseseră tatăl și bunicul său. Elad Lehmann lucra în aur sau argint − orfevrării filigran, fine ca niște dantele cusute la gherghef de domnițele din vechime. Iar gemele îi vorbeau, le alegea după culoare și limpezime: diamante, agate, rubine. Știa să le șlefuiască fără cusur pe cele noi, să redea strălucirea celor vechi. Meseria de bijutier nu dispăruse în Ardeal odată cu alte vechi îndeletniciri; devenise doar desuetă.

Noii stăpâni ai locului n-aveau nevoie de pictori, sculptori sau poeți decât ca să le slăvească realizările – mai cu seamă biruința asupra bunului gust și simțului estetic. "Noi muncim, nu gândim" era crezul sădit în mințile tuturor, sămânța unei buruieni otrăvite care ar fi trebuit să încolțească, să dea rod. Artiștii? Niște paraziți, ce făceau ei nu era muncă, ci distracție, pentru care aveau pretenția să fie plătiți!

Elad Lehmann lucra la bijuteria Siracuza de lângă hotelul Coroana de pe strada Republicii, atelierul-magazin ce fusese odinioară al tatălui său. Lehmann-fiul ne-a povestit cum, la parterul clădirii în stil Baroc și Art Nouveau, se aflase în vremurile bune o faimoasă cafenea unde, în 1923, s-a ținut primul cenaclu literar din Brașov.

În anii copilăriei mele, hotelul se numea Postăvarul, iar cafeneaua devenise o cofetărie unde se vindeau savarine și bomboane de la Dezrobirea, fosta fabrică de ciocolată Hess. Bijuteria își păstrase vechea firmă, Siracuza, însă din proprietar Elad ajunsese simplu angajat. În cele opt ore ale programului, șase zile pe săptămână, iar câteodată și sâmbăta, lucra verighete late, inele-ghiuluri, brățări și lanțuri împletite în opturi ca modelele croșetate pe pulovere muncitorești. Nu i se îngăduia să iasă din tipare ori să își folosească imaginația, așa cum n-avea voie să facă crucifixe sau medalioane cu madone... Un aurar care în loc de Inelul Nibelungilor meșterește verighete de prost-gust nu își putea vedea viitorul decât în culori sumbre.

Lehmann a decis să și-l caute în altă parte, peste mări și țări. Ca să ajungă în Israel, avea nevoie de aprobări ce nu se obțineau nici ușor, nici repede, nici ieftin. Îi trebuiau bani, mulți, să mituiască pe cine trebuie, de la funcționarii mărunți până la cei de sus. Și așa, a început să lucreze "la negru". Primea comenzi și le făcea în timpul liber, uneori până noaptea târziu, în atelierul de acasă, meșterind bijuterii ca niște flori de aur, la jumătate din tarifele Siracuzei. O "afacere" căreia i se dusese vestea − la modul discret, firește.

Sub umbrarul de glicină a apărut aurarul, împreună cu fata lui, Talida, și cu un album gros, îndemnându-ne să-l răsfoim pe îndelete. Pe fiecare pagină erau inele, brățări, coliere, lănțișoare cu pandantive cum nu văzusem vreodată și nici nu credeam să existe, unele cu arabescuri complicate, pe care nu știam pe atunci să le descriu ori să le numesc. Erau și cercei acolo, după ei venisem, mama voia să port neapărat unii – poate ca să dovedească celor din jur cum aparențele înșală: în ciuda părului tuns scurt și a purtărilor băiețești, eram totuși o fetiță.

Când am ajuns la sfârșitul catalogului, l-am închis și am luat-o de la capăt, filă cu filă. Nu că n-aș fi avut de unde alege, dimpotrivă, erau atâtea modele, unul mai frumos decât altul! Multe își aflau inspirația în grădina doamnei Raissa, însă am văzut și cercei-candelabru, evantai sau fluture, ba chiar niște buburuze cu rubine cât vârful de ac pe aripi. Mamei îi plăceau doi ghiocei cu toartele curbate, deși bijutierul o tot îmbia cu ultima lui creație, de care părea tare mândru: o pereche de libelule din aur alb, cu ochi de safire. Lehmann era un adevărat maestru, mama privea încântată, se mai oprea să mă întrebe pe mine, dar eu nu și nu – până ne-am pomenit iarăși la cea din urmă pagină.

— Nu-ți place nimic? m-a întrebat mama, stânjenită de lipsa mea de entuziasm.

M-am uitat la fata meșterului aurar, la paginile rămase deschise, apoi iarăși la Talida și la cerceii pe care îi avea în urechi. Erau micuți, delicați, în forma unor stele de mare. Mă îndrăgostisem de ei pe loc, din clipa când îi văzusem. Nu era frumos să arăți cu degetul, știam, dar am făcut-o totuși, împungând timid văzduhul spre Talida.

În loc să se supere, fata și-a dat părul după ureche, ca să îi pot admira și celălalt cercel. Avem aceleași gusturi, nu-i așa? spunea sclipirea din ochii ei.

— Steluțe de mare... Bună alegere, a rostit Elad cu un zâmbet care a trecut de la el la Talida și înapoi la mine.

Și-așa a rămas. Mama adusese aur la schimb – un lănțișor cu o verigă ruptă și verigheta bunicului, puse într-o batistă înnodată pe care i-a dat-o meșterului. În trei săptămâni, cerceii vor fi gata, ne-a promis domnul Lehmann, am băut restul de limonadă cu lămâie și zahăr, apoi, când să plecăm, Talida a vrut să-mi adune un buchet din florile dimprejur – și erau multe, de parcă grădina ar fi fost o arcă a lui Noe florală.

Am scuturat din cap cu hotărâre. Nu voiam! Talida m-a privit uimită, fără să priceapă refuzul, poate fiindcă uitasem să îl învelesc în staniolul vorbelor.

— Mulțumesc, dar nu trebuie.

Am rostit asta politicos, apoi i-am spus de ce. Nu-mi plăceau florile tăiate, să le văd cum mor, clipă de clipă, chiar dacă puneam în vaze o pastilă de aspirină, să le lungesc viața. Vorbisem repede, încălecând cuvinte unele peste altele, ca atunci când nu mă simțeam în apele mele. Mă va crede nerecunoscătoare sau, mai rău, o ciudată?

Talida m-a privit în tăcere, apoi m-a luat deodată în brațe și m-a sărutat pe obraz.

— Înțeleg ce spui, surioară. Dar sunt puțini care gândesc ca noi.

În următoarele săptămâni, m-am culcat în fiecare seară devreme, visând toată noaptea la cerceii cu stele de mare, iar dimineața îmi pipăiam urechile, dezamăgită să nu-i găsesc acolo. Mama, care nu număra zilele ca mine, dar îmi simțise nerăbdarea, s-a gândit să mă liniștească. Domnul Lehmann nu era un meseriaș oarecare, ci un artist. Pe primul îl poți grăbi, cu bani, cu promisiuni sau rugăminți, al doilea o să îți spună la fel ca Michelangelo, de câte ori Papa Sixtus al IV-lea îl sâcâia cu întrebarea "Când va fi gata zugrăveala Capelei Sixtine, maestre?" și se alegea cu eternul răspuns: "Atunci când va fi!". Elad era un om de cuvânt – dacă întârzia cu lucrarea, trebuia să aibă un motiv, unul întemeiat.

— Evreii nu uită niciodată ce au promis, m-a asigurat mama.

Așa era, cum s-a dovedit două zile mai târziu – deși aș fi preferat să nu fi avut dreptate de data asta... Ne-am pomenit într-o după-amiază cu doamna Raissa la ușă, sunând la sonerie. Mama a poftit-o înăuntru și, pentru că nu se clintea din prag, înțepenită acolo, a luat-o de mână, conducând-o ca pe o oarbă până în sufragerie, unde s-a lăsat greu pe canapea, de parcă i se înmuiaseră genunchii. Mama s-a așezat alături, așteptând-o să își adune vorbele.

Soția bijutierului rămânea tăcută, doar lacrimile au prins să-i curgă, pe obraji, pe gât. Nu s-a apucat să le șteargă − nu le simțea ori nu le lua în seamă? Când a început să vorbească, lacrimile s-au oprit brusc, sau poate deveniseră cuvinte care picurau la fel de încet, de liniștit, încât nu le-am putut cuprinde înțelesul din prima clipă.

— L-au luat pe sus doi zdrahoni în haine negre, de piele, acum îl anchetează Miliția Economică, nu știu unde îl țin, nu mă lasă să-l văd, să-i trimit un pachet cu mâncare... Ei zic c-ar fi furat aur din depozitul Siracuzei, ca să facă bijuterii pe care le-a vândut. Cum să spună așa ceva? Elad al meu mai bine și-ar tăia mâna decât să se atingă de ce nu este al lui!

Au năpădit-o iarăși lacrimile acelea tăcute, care veneau și plecau dintr-o voință proprie. Eu am scos batista și i-am întins-o, doamna Raissa a luat-o și abia atunci a părut să bage de seamă că eram acolo. A continuat să vorbească pe un ton scăzut cu mama, care a însoțit-o apoi până la ușă, încercând să o încurajeze cum putea.

Am rămas în urma lor, ținându-mă de mână cu întrebarea pe care nu îndrăznisem să o pun mai devreme, deși îmi ardea buzele: de ce să-l aresteze pe meșterul aurar? Rostul milițienilor era să îi apere pe oamenii cinstiți, nu să-i prigonească.

Când mama s-a întors, știam că îmi va povesti singură totul; și, într-adevăr, mi-a deslușit cum stăteau lucrurile. Așa erau părinții mei, spuneau întotdeauna adevărurilor neplăcute pe nume – fără să le ascundă ori să le spoiască cu o glazură de minciuni, ca să fie mai ușor de înghițit. Mama nu folosea niciodată tonul unui adult care le știe pe toate, vorbindu-i unui copil ce trebuia ținut departe de realitățile vieții. Mă trata de la egal la egal, ca și cum diferența de vârstă n-ar fi contat și poate de aceea m-am simțit mereu mai acasă în lumea maturilor decât în cea a copiilor, căreia ar fi trebuit de drept să îi aparțin.

Și de data asta a fost la fel. Mi-a lămurit situația de-a fir în păr, fără metafore care să-mi cruțe sensibilitatea, fără ocolișuri de la drumul faptelor. Lumea era prost alcătuită – cu cât aflam mai devreme, cu atât mai bine voi ști să mă feresc de gropile de canal ivite în calea celor naivi, creduli sau neștiutori – unele lăsate deschise din întâmplare, altele dinadins. În viață, lucrurile nu sunt aproape niciodată ce par a fi. Elad era un om onest, dar care făcuse greșeala de neiertat să câștige un ban în plus.

Cu cinci ani în urmă, familia Lehmann ceruse să plece în Israel. De atunci stăteau cu bagajele făcute, așteptând o aprobare ce nu mai venea, cu toate că Elad împărțise "cadouri" în dreapta și-n stânga. Cineva l-a sfătuit să mituiască mai sus, iar de la o vreme, strângea bani în singurul fel în care putea. Lucra ca meșterii din vechime și, cum nu cerea mult, oamenii erau mulțumiți. S-a găsit însă unul ce avea un dinte împotriva lui. Deși se spune că minciuna are picioare scurte, o sesizare anonimă a fost de-ajuns ca meșterul aurar să fie ridicat în miez de noapte. În America, oricine este considerat fără vină până când dovezile se adună împotriva lui. La noi se întâmpla exact invers: cui era împroșcat cu noroiul calomniei, îi lua un ocean întreg să se spele – asta dacă reușea!

Cei care veniseră să-l salte pe soțul ei, în pijama și papuci de casă, răscoliseră peste tot după lucruri valoroase, iar pe unele și le strecurau în buzunare. Doamna Lehmann nu venise doar ca să ne dea de veste despre nenorocirea ce o lovise, ci și să ne încredințeze că ne va despăgubi pentru aur... Mama a liniștit-o, nu era nicio problemă, ba mai mult, ea și tata vor depune mărturie pentru cinstea bijutierului învinuit pe nedrept de un vecin ros de invidie.

Cum a cunoaște pe cine și unde trebuie era pe atunci cheia succesului, tata a vorbit cu șeful lui, care îl știa pe directorul de la Hidromecanica, care avea un văr la miliție... "Pe tovarășul Elad Lehmann îl știm de mulți ani și garantăm pentru caracterul său integru". Ai mei erau gata să jure asta la procesul ce urma să aibă loc la Judecătorie. N-au mai apucat. Cu câteva zile înaintea audierilor, la ușa noastră sunau soția și fiica meșterului aurar.

Mă uitam de la una la alta și nu pricepeam de ce erau amândouă în negru, de ce Talida arăta îmbătrânită deodată, de parcă ar fi fost sora și nu fiica mamei ei. Niciuna nu plângea, aveau doar cercuri vinete în jurul pleoapelor, de la nopțile nedormite din grijă pentru tatăl, pentru soțul de care nu știuseră nimic timp de patruzeci de zile.

Acum, știau.

Lehmann avea inima slabă și emoțiile îl doborâseră, ori poate fuseseră mustrările de conștiință – li s-a explicat. Miliția Economică punea întrebări cu pumnii, cu picioarele, cu bastoane de cauciuc. Bătaia nu e ruptă din rai – cum li se spunea copiilor, un neadevăr menit să le strâmbe viața înainte de vreme – însă pe unii îi fac să își amintească și ce nu făptuiseră. Până la urmă, scriau ce li se dicta, semnau tot ce li se punea în față, iar dacă un grafolog le-ar fi analizat scrisul – fiindcă detectoare de minciuni nu erau încă − ar fi descifrat nu adevăr acolo, ci teroare.

Dacă Elad murise de groaza a ce îl aștepta sau stâlcit în bătaie de un milițian prea zelos, nu se va ști niciodată. Fusese trimis acasă într-un sicriu închis și i se sugerase soției să îl înmormânteze în aceeași zi, fără multă tevatură. Asta fusese ieri, acum bijutierul era sub pământ, în lada de lemn cu capac bătut în cuie peste care, alături de flori, Raissa pusese albumul cu modele desenate, ce n-aveau să mai fie niciodată gărgărițe sau libelule de aur.

Ne-a povestit asta cu ochii uscați, ochi care nu puteau plânge, fiindcă toate lacrimile curseseră deja, iar izvorul lor secase, rămăsese doar mâlul tristeții. Talida vărsa și lacrimile mamei ei, și tot în felul acela tăcut, de parcă și-ar fi pierdut glasul odată cu tatăl.

Tatăl! Și-atunci mi-a trecut prin minte un gând care m-a înfricoșat: cum ar fi fost să nu-l mai văd vreodată pe tata, să mi-l fure un accident, o boală, o nenorocire căzută ca fulgerul pe cerul copilăriri mele? O lume fără tata? Era peste putință!

Copiii n-au sentimentul trecutului și se uită spre viitor cu o privire încețoșată, ca niște pisoi ce abia au făcut ochi. În singura lor realitate, prezentul, mama și tata țin pe umeri bolta cerească, sunt coloanele pe care se sprijină lumea. Și dacă una s-ar prăbuși pe neașteptate? Dacă tata... Nici măcar nu mă puteam gândi la așa ceva. Mă uitam la fata bijutierului și mă închipuiam în locul ei. "Dumnezeu îi dă omului câtă suferință poate să ducă, câteodată chiar mai multă și o duce și pe aceea", spunea bunica. Eu n-aș fi îndurat atâta durere. Cum de reușea Talida?

Am apucat-o de braț, strâns, de parcă aș fi vrut să îi iau o parte din povară, ca să îi fie mai ușor. Dar nu era cu putință. "Fiecare cu crucea lui", ar fi zis tot bunica, care trecuse prin destule de când corabia vieții ei traversase două războaie, un an de foamete, o molimă ce nu se numea pandemie și, să nu uităm cireașa de pe tort, ori de pe colivă, colectivizarea.

M-am îndepărtat un pas de fata bijutierului, însă am rămas agățată de mâna ei și am privit-o în ochi, cerându-i iertare fiindcă tatăl meu trăia, iar al ei nu. Sufeream pentru ea și-n același timp eram ușurată fiindcă nenorocirea nu mă lovise pe mine, pe noi... Talida a îngenuncheat, lipindu-și obrazul ud de al meu și am rămas așa, ascultându-ne inimile, înțelegându-ne fără vorbe − nu m-am simțit vreodată mai aproape de cineva cum am fost în clipa aceea de fata lui Elad Lehmann.

O vreme n-am mai văzut-o pe ea sau pe mama ei, deși ne mai sunau de la un telefon public, cu cabină de sticlă și fise. Schimbam banalități despre toate și nimic − telefoanele erau de obicei ascultate, fiind câte trei interlocutori pe fir, doi ca să vorbească și unul ca să ia notițe.

Au trecut apoi câteva săptămâni fără niciun semn de viață, iar să ne ducem neinvitați în curtea cu flori parcă nu ne venea – când, într-o seară, am auzit iarăși soneria. Doamna Lehmann și fata ei erau tot în negru, dar în haine de călătorie, cu valize în mâini și cu o expresie nouă pe chipuri – împăcare, un început de speranță?

Primiseră viza, ne-au spus, erau în drum spre București, să ia avionul în dimineața următoare de pe Aeroportul Băneasa. Moartea bijutierului, tată și soț, fusese parcă ultima jertfă cerută de zeii cei neîndurători pentru a-i izbăvi familia. M-am uitat la geamantanele din carton, cu colțare metalice mâncate de rugină: mă îndoiam că sunt pline cu diamante și rubine, cât să trăiască o viață de huzur pe o plajă din Hawaii, ca în filmele cu spioni ieșiți la pensie. Amândouă plecau cu ce adunaseră în grabă și cu răsuflarea din piept – dar, uneori, asta poate fi de ajuns.

M-am bucurat și m-am întristat pentru Talida – scăpa de necazuri, însă pierdeam o prietenie ce abia apucase să se înfiripe. Mamă și fiică și-au luat rămas-bun și au ieșit, conduse de ai mei până la poartă. Când s-au întors, le-am pus părinților singura întrebare care îmi mai rămăsese.

— Nu le pare rău după Brașov?

Poate acolo traiul le va fi mai ușor, poate voiau să lase în urmă amintirile dureroase, ori le așteptau la Ierusalim rude pe care nu le văzuseră demult... Toate ar fi fost motive întemeiate, dar, așa cum bănuisem, nu singurele. Cei din familia Lehmann, mi-a deslușit mama, erau evrei, așa cum noi eram ortodocși, iar soții Bodor catolici, deși același Dumnezeu veghea peste toți. Evreii trăiseră mult timp risipiți prin lume, printre alte nații. Pricepându-se bine la comerț, destui adunaseră averi, ceea ce le adusese prigoniri și pogromuri − lucruri despre care o să aflu la școală, la ora de istorie. Dar de la o vreme aveau un loc al lor sub soare, statul Israel, unde nu mai erau tolerați, ci acasă.

Asta puteam înțelege! A fi român rămânea o noțiune abstractă pentru mine, patria mea era Brașovul, cel mai frumos oraș din lume. Talida se ducea să fie între ai ei și, pentru o clipă, gândul că va fi în siguranță a fost mai puternic decât regretul despărțirii. Mama și fiica plecaseră demult când am observat pachetul pe care fata meșterului aurar îl lăsase pe masa din bucătărie. De asta ne ceruse voie să bea un pahar cu apă? Pe el era caligrafiat numele meu, iar înăuntru se aflau o foaie de hârtie și o cutiuță pătrată.

"Să nu te schimbi niciodată, sora mea!" îmi scria Talida, cu litere ușor aplecate într-o parte.

Tot de la ea era cutia, pe care am deschis-o încet, ținându-mi fără voie răsuflarea. În scoica de carton, pe o pernuță de catifea neagră, străluceau două stele de mare. Și-abia atunci mi-am amintit: nu-i văzusem cerceii, nici nu le simțisem atingerea când îmi lipisem obrazul de al ei. A fost un dar neprețuit și ultima veste despre familia bijutierului, care sper din tot sufletul să fi ajuns cu bine și să aibă noroc în noua viață.

Să fii fericită Talida, oriunde te-ai afla!