Cu ochii larg deschiși

Am fost sâmbătă, la capitală, spun. Treburi cu prostata? mă întreabă vecinul de pe Liniștei, numărul 50… Nu-i răspund, nici nu prea l-am auzit, e răcoare, vine toamna, gata cu masa de sub umbrela portocalie, din curtea casei peste care cade înserarea. Așa, această dimineață de toamnă… Precum ai scris tu în seara trecută, de fapt, spre dimineață, cu aerul tău de insomniac etern: "Spaima de somn / un pui de pasăre / sălbatică / în mână de om". Și pentru că discreția este denumirea politicoasă a ipocriziei, în această seară de luni vreau să-ți povestesc câte ceva despre viață pur și simplu.

De foarte mulți ani, la fiecare început de zi fac același drum, îngândurat sau mai fericit, spre școala mea în care am închis peste 40 de ani de meserie. Întâlnesc cam aceeași oameni, câinii sunt prezenți la fiecare poartă, pe care o măsor cu priviri matinale, și ei tot așa, mai veseli sau mai triști. Îi salut cu somnoroasă prietenie și aleg cu grijă bordurile măcinate de vremuri, prin care mă împiedic adesea, cu nevoia de a ocoli trotuarele pline de mașini. Oamenii? Îi știu pe toți, la colțul străzii e doamna micuță, plină de viață, vorbește cu roșiile ei înalte și uscate, cu trandafirii trecuți dincolo de gardul pe care-l vopsește în fiecare primăvară. Dar, mai este? De câteva săptămâni n-a mai apărut, iar zilele trecute, pe un anunț colorat scria "casă de vânzare". E o liniște apăsătoare pe trotuarul mărginit de poarta ei mică, verde, sprijinită cu o sârmă ruginită.

La următorul colț de stradă, tânăra familie prosperă, cu mașini mai multe înșirate pe asfalt, se ceartă cu puștii adormiți, cărați spre școlile lor, au instrumente pe roți burdușite cu manuale și caiete și tot felul de "auxiliare didactice", cel mic întreabă plictisit "de ce a trebuit să înceapă școala?", dar mama nu are timp să-i răspundă, trântind la repezeală ușa mare a bolidului metalizat. Mai scapă în afară, pe stradă, cuvinte scurte și arțăgoase. Pe străzile vechi ale orașului nostru, casele părăsite de oamenii pe care-i știam sunt tot mai multe. Vorba trubadurului, din trei în trei sicrie, o pneumonie… Câtă tristețe e în curțile năpădite de bălării uriașe și câtă liniște este în pereții caselor prăbușite în praf și pânze mari de viețuitoare lipicioase.

În poarta deschisă de la palatul copiilor mă așteaptă, ca în fiecare dimineață, Lupușor, a îmbătrânit și el, ca și mine, i-a albit botul, prinde delicat biscuitul pe care i-l scot din buzunar și cred că mă ceartă puțin, ar trebui să mai schimb oferta matinală.

Ies pe strada mare, văd figurile cunoscute, ale unor oameni grăbiți să ajungă la munca lor de fiecare zi. La următorul colț de lume zace adormită și plină de cuvinte colorate vechea covrigărie, a dispărut de mult mirosul care ieșea prin geamul deschis, falimentul afacerilor mici a ajuns "material didactic" pentru orele mele de economie. De pe ulițele înguste apar elevii mei, navetiștii, la fel de aburiți de răcoarea toamnei, ca și proful lor. În curând, nu-i așa, dimineața mea va începe cu… el. Știi cum se spune, singurul merit pentru că a ajuns împărat este că a fost primul născut!

În cancelaria mea, ca o nacelă de balon gata de decolare, cad spre parchet câteva cuvinte dintr-un spectacol de altădată, plin de ispitiri tunătoare. Tot tu șopteai din mijlocul scenei: Aș fi putut fi legat de o coloană de piatră a templului păgân, alături de tine. Răspunzând la țipetele tale cu vaietul meu și durerile noastre s-ar fi contopit, sufletele noastre s-ar fi amestecat. Dar n-a fost să fie așa, iartă-mă Ammonaria... Primăvara n-o să se mai întoarcă niciodată.

O mocofancă

Îți spuneam săptămâna trecută despre plimbarea mea profund medicală la București, zic. Da, îmi răspunde vecinul de pe scaunul din fața mea, nu prea pro-fund, mai din față. Și râde. Eu nu prea…

Și încep, e stranie, de la un timp, nevoia teribilă de comunicare, pe care o întâlnim peste tot și în orice clipă a istoriei noastre îmbălsămate de azi. Așadar, am ceva despre o mocofancă, mocârțană, mojică, grosolană, moacă, mârlancă, țopârlancă etc. Și, tot așa, un el… Pentru că vremurile mă încurcă să mai conduc biata mea "limuzină" prin jungla din capitală, am mers, cum știi, zilele trecute cu microbuzul, într-o "expediție părintească" spre Bucureștiul cel de toată firea. Dar, să fac o paranteză… Un fost elev, de care nu-mi amintesc prea bine, unul cu nume de naftan, a tras concluzia lui de Suseni, mi-a scris că nu sunt un tată bun, pentru că nu știu să montez un pat de la Ikeea. Asta e, mai avem și neîmpliniri în generațiile din urma noastră! Parcă îmi amintesc, totuși, mutra încruntată și plină de tăceri nevinovate a specimenului moralizator de altădată, să fie iubit!

Să revenim, în mașină era liniște, un șofer tânăr și politicos a răspuns la salutul meu normal (ceea ce nu se întâmplă mereu), era un miros de haine curate și de oameni îngrijiți, ca să zic așa. Când să plecăm, pe locul din stânga mea s-a așezat ea, mocofanca. Am văzut-o coborând dintr-o hărăbaie cu volanul pe dreapta, trântind nervoasă ușa cu arome și culori de Tamisa. A urcat iritată în microbuz, evident că n-a salutat, dar a întrebat din vârful buzelor, în cascadă: mai stăm mult, plecăm acum, cât e biletul, ai să-mi dai restul? Pe toate le-a înșirat sictirită și s-a trântit alături de mine, mi-au sărit ochelarii de pe nas, de la energia plină de pudră colorată a duduii.

De fapt, nimic nu-l încurcă mai tare pe un mocofan decât integritatea simplă și neprefăcută a altuia. În fine, plecăm… Și-a înfipt telefonul în ureche și a început să strige, aproape: ți-am spus că ești un tâmpit, mă trimiți cu jegul ăsta de mașină, ce, nu puteai să mă duci tu? Ești un ofticos, zdrăngăne chestia asta din toate încheieturile… Te asigur că nu zdrăngănea, drumul nostru curgea lin, de parcă n-am fi fost în România. Bine, vor veni vremuri grele atunci când se va umple șoseaua cu tirurile de la noua fabrică de mașini de spălat!

Duduia, mocofanca, i-a dat mai departe, până la Răcari nu i-a tăcut glasul metalic, care intra adânc în urechile tovarășilor de călătorie. Și pute, a zis tare, doar știi că am o alergie, puteai să mă duci tu, nesimțitule! N-am îndrăznit să-i spun oarece, zbura spre mine praful uscat de pe gâtul înfășurat cu lanțuri mici, iar peste pieptul ei generos atârna o cruce aurie, zbătându-se către umerii aproape dezgoliți ai nemulțumitei domnișoare.

La ieșirea din Răcari, o voce groasă din spatele nostru a rostit domol: bre, domn șofer, dă-o pe asta jos, să se parfumeze prin porumb, poate calcă în ceva pe acolo! Un râs amestecat s-a izbit de ferestrele microbuzului, iar duduia a încheiat repede convorbirea îndelungată, a dat să-și întoarcă privirea cruntă spre purtătorul vesel de mesaj, dar s-a răzgândit brusc. Era preocupată să găsească ceva prin geanta sclipicioasă de pe genunchi.

Un proverb zice să-ți numeri dinții după ce te-a sărutat un mocofan. Altul, mocofanul tânăr și nebun, leagă-l de gard și dă-i fân. Duduii chinuite din microbuz, dar nu numai ei, parcă i-aș mai spune că atunci când te grăbești, dai de toți proștii, iar când nu te grăbești, ești printre ei...

Cum recunoști un prost?

Chiar trebuie să-ți citesc foile astea, le-am scris azi, la liceu, într-o altă ședință lungă și plictisitoare. Sunt pregătit, zice amicul, paharul e plin, iar micii sunt fierbinți, abia ridicați de pe grătarul aragazului. Mici de Dedulești, groși, umflați… În loc de muștar? mă întreabă. Scuze, l-am uitat, îl aduc imediat.

Nu-l mai văzusem de mult, de obicei îl ocoleam cu grijă, reușeam de fiecare dată, mai ales în ultimii ani, ascuns după masca anonimă și colorată. Toate au, însă, o limită, nu-i așa? M-a prins… Mă așezasem, ca un viitor pensionar, pe o bancă dintr-un parc nou al orașului nostru. M-a văzut, m-a strigat, m-a atacat, n-am avut scăpare. Într-o jumătate de oră am aflat totul despre pensia lui, despre bolile și rețetele lui compensate, despre războiul din Ucraina și marea lui dilemă: unde e armata țării vecine atât de greu încercate? Despre multe, ce să vă mai spun! Un câștig tot a mai fost: m-am întrebat, câteva zile, cum recunoști un prost? Și am trecut la treabă, chiar vreau să dau câteva răspunsuri…

Așa cum se știe, creierul nostru nu alege informațiile pe care le memorează, el salvează totul. Am citit eu pe undeva că, din acest motiv, atunci când trecem prin filtrul gândirii noastre lumea plină de proști, de fapt, investim în propria dezvoltare și bunăstare emoțională. E tare…

În vremurile ciudate, tulburate de idioți ai lumii de azi, prostul iese la suprafață și pe la noi, umple ecranul televizorului, până ieri era specialist în vaccinare, în covid și pandemie. Acum e, deja, mare expert militar, strateg în arta războiului, face predicții din colțul buzelor, arată pe hartă puncte colorate, își anunță mobilizarea personală pe câmpul de luptă. E gata să plece pe front, n-a uitat instrucția militară din anii de demult…

Mă gândesc să-ți dau un mic ajutor, poate că-i vei recunoaște mai repede. Se vorbește despre cinci semne care ne fac să recunoaștem un prost. Ar fi vorba despre oamenii stupizi, cei care sunt egocentrici; apoi, despre oamenii care nu vor niciodată să învețe, cei care insistă la nesfârșit pe opiniile lor, singurele adevărate. Un al treilea semn, ei pretind că sunt experți în orice, dar nu înțeleg cu adevărat nici măcar subiectul despre care vorbesc. Mai departe, sunt oameni care gândesc numai dihotomic, totul este pentru ei bine sau rău, alb sau negru. În fine, sunt cei care încalcă tot timpul spațiul personal al celorlalți.

Prostul apare peste tot, e invitat la dezbateri diferite, se pricepe la toate, de la religie la creșterea oilor, de la folosirea fondurilor europene la problemele grave ale Academiei Române, de la principiile logicii la folosirea toaletelor ecologice.

Proștii poartă nume diferite, dar nu se deosebesc unii de alții. Îi recunoști într-o clipă, li se umflă gușa groasă, au ochii căscați peste patria-mamă, mâinile li se lipesc de paharul din față, plin cu lichidul călâi și dulceag. Și nu le place să fie întrerupți, ei tocmai aveau ceva foarte important să ne spună, își pierd coerența și consistența argumentelor, toată strădania lor intelectuală este subminată, sunt loviți în demnitatea și mândria lor de analiști. Ce să zic, niște pocitanii cu ifose…

Să te afli permanent în compania unui prost, ce soartă înfricoșătoare, rostea un personaj de poveste! Și mai șoptea, din marginea scenei, cu ultima putere din glas: condamnat pe viață să trăiești printre proști, ce soartă, Doamne, ce chin… Uite cum se mai spune, un nebun adevărat este conștient de rătăcirea sa, un prost nu e. Prostul nu pricepe cât de departe e de restul oamenilor, el a ajuns deja victima compasiunii, dar nu pricepe asta. E greu de cap, egoist și prea-plin de sine, aflat mereu la jumătatea unui drum, loc cunoscut sub numele de imbecilitate. E amăgitor și inacceptabil, poartă amprenta unei înțelepciuni duhnitoare, nu are, cum se zice, paie în păr și nu salivează decât la ore fixe și întunecate. De obicei, umblă printre oamenii normali, înveșmântat în cele mai alese haine de gală. Și de firmă…

În anii democrației noastre, a obținut multe diplome universitare, dar e apatic și nu înțelege prea multe lucruri. E indiferent, dar de nevoie, altfel i se zărește golul din creierul mic. Prostul vrea să fie mereu în centrul atenției, mai ales că nimeni nu are timp să înțeleagă ceva ce nu poate fi înțeles. Dă din cap, cu înțelepciune adormită, se străduiește să închidă repede gura, dar nu poate, cuvintele ies aiuritoare și incoerente printre buzele-i uscate. Se arată mereu la orizont, ca un nor amenințător. Prostul nu-și aude sunetul propriului glas, în afara zidurilor izolate ale casei sale. Sau, cel puțin, ele sunt făcute să-l împiedice…

El nu înțelege nimic despre semnificația cuvintelor, despre influență, posteritate și nici nu vede ambele fețe ale monedei. Niciodată… Are mereu gâtul inflamat, de la răcnetele lui obișnuite. De altfel, doza lui de impertinență atrage de fiecare dată atenția gloatei gălăgioase din jurul său. Aurită sau nu… Și dacă este numai în trecere pe lângă tine, tot ai o bănuială corectă. Prostul este o pacoste, e obositor și, dacă a avut parte și de ceva educație, e urgia de pe lume. Cred că spunea așa Andrei Pleșu. O etalează cu rostire răgușită și sfredelitoare pentru urechile interlocutorilor.

Dacă e prost, în adevăratul sens al cuvântului, ar trebui să nu-ți mai petreci vremea cu el și ai avea puțină liniște. Deși, în fața lui, de obicei simți cum rămâi fără apărare. Prostul are mereu întipărită pe chip o expresie tâmpă, sumbră și lipsită de orice emoție, se holbează cu suspiciune la ceilalți, cu fața lui – de obicei – radioasă și unsuroasă. De-am putea să-l uităm mai des…

Spuneam, deci, că primul semn de recunoaștere a prostului este stupizenia lui, incapacitatea lui totală de a presupune că lumea nu se învârte în jurul său. Se vede pe moaca numeroșilor oameni politici de la noi, care umplu ecranele televizoarelor, sentimentul că reprezintă centrul universului, steaua cea mai luminoasă de pe bolta cerească, părerea lor e unica adevărată, n-are cum să mai existe o alta asemănătoare. Așa cred ei…

Cel de-al doilea semn al prostului și al recunoașterii lui este că niciodată el n-o să-și dorească să învețe ceva nou. Educația lui precară se observă chiar și în experiențele banale ale vieții. Se și spune că prostul poate face ceva greșit de multe ori și, chiar după sute de comentarii, insistă pe opinia sa. El va alege mereu aceleași drumuri, aceleași produse din magazin, nu are nevoie de dificultăți și nu crede că învățarea îi poate aduce succes. E un "model" – în acest sens – prin lumea fotbalului românesc, nu spui cine, de silă!

Al treilea semn al identității inconfundabile a prostului este că mereu el se crede expert, chiar dacă este evident că habar n-are despre subiectul credinței lui temeinice. Se numește efectul Dunning-Krueger. Prostul își supraestimează cunoștințele în orice domeniu și te va contrazice, indiferent ce spui, ce argumentezi, ce dovedești. Comentariile lui sunt, de fiecare dată, ridicole, provoacă nedumeriri și zâmbete. Dar el nu vede, nu aude…

Semnul cu numărul patru sub care ni se arată prostul este că, pentru el, totul e alb sau negru, bine sau rău, frumos sau urât etc. Gândirea lui rudimentară îl determină să nu spună niciodată că nu știe ceva, soluția corectă e monopolul său și i se umflă gușa atunci când încearcă să te convingă de adevărul absolut pe care îl deține.

În fine, semnul cu numărul cinci e dat de profilul emoțional al prostului, el vorbește tare, i se pare că pune cele mai incomode întrebări posibile, cere cu insistență și atenția și lauda, trece granițele spațiului personal al celuilalt, dar nu pricepe asta, nu se jenează și nu are remușcări, nici nu știe ce ar putea fi ele. Remușcările, un cuvânt prea complicat pentru prost…

De fapt, prostul face tot ceea ce poate, ca să nu treacă neobservat. Fudulia? se întreba un personaj celebru… Bucătăria e goală, doar garderoba e plină. Și adăuga el că, pentru a-și arăta plosca, prostul bea apă până moare. Bunicul meu zicea că prostul intră-n casă, iar sărăcia e după masă. Și avea dreptate, prostul este "un specialist" care știe totul despre ceva și nimic despre orice altceva. Prostul îl întreabă despre bătălie tocmai pe comandantul armatei învinse. E ca și cum filosofăm despre Himalaia, dar în pântecele Etnei, scria cineva.

Și tare îmi vine să-i șoptesc la ureche "înțeleptului din fotbalul nostru", autor de tratate de religie comentată, dar și de istorie a fotbalului (autor de pușcărie, desigur!) câteva vorbe ale lui Emil Cioran: despre viață nu poți scrie decât cu un toc muiat în lacrimi. Și nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulțumește-i că nu i-a pus aripi… Pitagora scria că în cetăți intră mai întâi luxul, apoi îmbuibarea și trufia, iar după aceea pierzania. Ar trebui să avem un iad pentru mânie, un iad pentru trufie și altul pentru dezmierdare. Adică o întreagă simfonie de iaduri…

S-a spus că orice prost are cea mai bună părere despre propria persoană. E un sentiment nesocotit, în baza căruia se arată pe sine altfel decât este el în realitate. Pentru prost, virtuțile se schimbă în trufie. Dacă n-ar fi biciuite de vicii, spune Shakespeare…

În sfârșit, cealaltă întrebare: și de ce ar trebui să recunoaștem prostul? În primul rând, pentru că prostul are o figură încărcată cu tot felul de amănunte frumos colorate despre propria-i persoană. Și poate înșela oamenii din jurul lui… Cei mai mulți dintre semenii noștri nu mai par surprinși în vecinătatea prostului, nici vorbă să-și propună o distanțare necesară. Se verifică totul în aceste zile, în care proștii ne predau lecții despre război, despre prețuri, drone, putinism, orice… Și sunt ascultați cu gurile larg căscate. Și mai mult, prostul începe să devină o companie plăcută, iar prostia a devenit o virtute, ne uităm plictisiți la oamenii politici, auzim despre doctoratele lor, ca o legitimare a imbecilității, dar nimic nu ne mai interesează, etc. Sigur nu greșesc, prostul nostru național a ajuns regula, iar nu excepția, este imposibil să nu te împiedici de el, la tot pasul. Cu alte cuvinte, să dai de prost e mult mai simplu azi. Cineva ne îndemna să ne uităm în oglindă, dacă nici imaginea aceea nu ne este cunoscută, să zăbovim câteva minute peste comentariile postate pe net sau în subsolul unui articol oarecare cu subiect politic, la reflecțiile filosofice ale invitaților de tot felul, prin platourile unsuroase ale televiziunilor de știri, etc.

Trebuie să recunoaștem prostul de lângă noi și pentru că el le știe pe toate, el ne povestește despre cum se face politica planetară, cum sunt femeile în ziua de azi, ce ar trebui să facă Biden în Ucraina, știe de ce e țara noastră putredă, de ce românul n-are bani, de ce cresc prețurile la gaze, adică el, prostul, știe orice. Mai puțin, scria un filosof, ce să facă cu propria lui viață! Și-l numea (pe prost, desigur) o moluscă pierdută într-o galaxie. La televizor, alți proști, mai norocoși, au de toate, fără a fi făcut altceva din ce ar fi fost dispus și el să facă, dacă i s-ar fi oferit ocazia. Dar lui nu i-a surâs steaua. Așa că răbufnește. Alții i-au furat ce i se cuvenea. Nenorociții! Bandiții!

Apoi, ar trebui să știm cum să ne ferim de prost, pentru că el pare imbatabil în autosuficiența lui, știe "să impună" un fel de respect, plin de perversitate, de altfel, adică să impresioneze spiritul călâi și adormit al mulțimii de ascultători. Despre prost, așadar, s-a spus că e un îndârjit reformator al statului, care acuză, critică și împarte verdicte, este, asemenea împăratului Charlemagne, analfabet. Pur și simplu, nu știe să scrie. Din trei cuvinte, două-s greșite, iar al patrulea conține un dezacord. Care, pe care… Ce importanță are pentru un prost?

Și ar mai trebui să ocolim prostul pentru că el a aflat cum se poate să-i fie bine țării noastre, îi e greu să se exprime corect despre drumul necesar, dar se descurcă, ridică vocea, pune virgulă între subiect și predicat… Și ce? Are vreo importanță? Prostul a trecut prin școală, cum se spune, "ca prin brânză", a ajuns chiar mai prost decât era. Mâine începe să scrie la noua lui teză de doctorat. Are argumente serioase, la orice observație răspunde cu: hai, sictir! Fiecare replică a celorlalți este, pentru prost, o reconfirmare a certitudinilor lui implacabile.

Trebuie să-l recunoaștem pe cel prost și pentru că el deține adevărurile universale, e indignat atunci când vorbește despre sărăci sau despre superstiții, adică, din cauza acestor mărunțișuri, prostul moare de rușine! El își iubește la infinit patria, e mândru că-i român, îmbracă straie populare în ziua potrivită, e fericit când îl vede pe Ilie Năstase la televizor, dar în egală măsură și când citează din Emil Cioran. Dacă e senator își înfășoară pupitrul din Parlament cu tricolorul. Prostul, de el spuneam…

Cine e prostul? Prostul e cel care, mergând la teatru și la operă, crede că e diferit de plebe; croind fuste, crede că e designer; turnându-și cărți și apă în cap, crede că e mai mult decât unul care-și toarnă cărți și apă în cap; discutând politică, crede că are habar de ea; scriind cărți, crede că e scriitor; predând, crede că e profesor; absolvind politehnica, crede că e inginer; având copii, crede că-i părinte; fiind religios, crede că-i credincios… Prost e, de asemenea, cel care ia de bun ceea ce crede prostul de mai sus despre sine, dar și cel care, citind articolul acesta, va spune: bine că ești tu deștept! Prostul e, totodată, cel care scrie RIP pe Facebook când mor Mandela, Walker Paul, Williams Robin sau Cocker Joe și cel care face spume când refuzi să crezi că masonii s-au înțeles cu marțienii să colonizeze Terra…

​