O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Critica de întâmpinare, încotro se îndreaptă?

Critica de întâmpinare nu poate să se schimbe prea mult, poate doar să dispară sau să continue în aproximativ aceeași formă. Nu se poate schimba prea mult, fiindcă depinde de rigorile, așa-zicând, ale presei culturale: reacțiile sunt cvasi-imediate, regulate și reduse ca amploare. Poate să câștige sau să piardă substanță, dar limitele rămân, fiindcă toate reacțiile de acest gen sunt prin forța lucrurilor superficiale – dacă cineva ar face critică de întâmpinare exclusiv ar afla multe despre ce se scrie și cum, dar n-ar avea neapărat instrumentele să ordoneze toate aceste piese disparate într-un tablou de ansamblu. Intuițiile metacritice de acest fel, intuițiile ordonatoare, care se preocupă de însemnătatea sistemică a operelor pe care un critic de întâmpinare nu le tratează adesea decât una pe rând, aceste intuiții au fost dintotdeauna contaminate de teorii care nu s-au dezvoltat în presă și nici n-ar fi putut să se dezvolte acolo. În epoca eseului englez din secolul XVIII sau în cea a cronicii de carte care putea să facă cariere în secolul al XIX-lea, cronica de întâmpinare făcea parte, cum face și-acum, dintr-un ecosistem în care era o simplă piesă în catalogul reacțiilor, dar se hrănea din istoria literară (care era în mare parte academică), din istoria generală, mai târziu înlocuită de sociologie, și din filozofie.

Până recent dinamica asta s-a păstrat și asta se vede din aceea că mulți dintre cronicarii români până în 2010 și câțiva dintre cei de astăzi au fost și sunt universitari. N-a fost diferit în alte părți și nici n-o să dispară ca gen gazetăresc, din simplul motiv că este o reacție firească să vrei să-ți cataloghezi public cărțile care apar și să vrei să impui o anumită ordine în toate aceste apariții. Această ordine pe care o impui este critică încă din momentul în care te orientezi în privința lucrurilor despre care scrii - selecția ca atare este un act critic, nu doar verdictul. Nevoia de a discuta public și eventual în manieră contestatară despre ce se întâmplă în cultura țării tale e o nevoie prea înrădăcinată în cultura spațiului public european și n-o să dispară, tot așa cum n-o să dispară nici critica ce rezultă din ea. Această critică este – ca să-mi reiau ideea – superficială însă, tocmai pentru că vorbește dintre lucruri, dintr-un orizont prea apropiat lor, dar necesară și aproape inevitabilă în cultura modernă. De altfel, pentru ca spațiul public să rămână public, limitele lui trebuie împinse și păstrate în permanență, iar critica de întâmpinare e doar un mod de a o face, pentru că oferă acest spațiu de problematizare continuă a valorilor și manierelor literare, care se confundă în mare cu cele ale societății.

Multe soluții de schimbare în viitor nu are, așadar, și se va menține într-un fel sau altul, deși e adevărat că sunt mai rari universitarii printre cei care o practică acum; dar ce-aș vrea să văd întâmplându-se e o reorientare dinspre critica literară spre cea de nonficțiune. Lumea e mai mare decât literatura și există oricum o fetișizare a actului literar în țară, care ocupă prea mult spațiu. Există și o inflație de traduceri și cărți de literatură, nu toate merită atenție. Ce-ar face reorientarea asta este că ne-ar arăta toate celelalte domenii ale vieții culturale care ne scapă sau la care suntem orbi și ar introduce o sincopă în ideea că cea mai bună educație este educația literară. Nu mai este de multă vreme. Literatura nu poate să răspundă la toate schimbările din lume și cine crește citind doar romane și poezie nu va înțelege pe ce lume trăiește și nici nu dezvoltă o apetență pentru dezbaterea intelectuală riguroasă care e necesară unei culturi intelectuale solide. Chestia asta cred că deja se întâmplă în cultura română - cele mai importante traduceri din ultimii douăzeci de ani au fost filosofice și teoretice și trendul trebuie accelerat. Așa că, dacă critica de întâmpinare literară va rezista, poate o să devină mai puțin importantă – asta ar fi de dorit. E limpede, cred, în 2025 că un secol de cronică literară românească n-a creat o cultură robustă a dezbaterii intelectuale, analiza estetică de text nu e printre cele mai potrivite instrumente pentru asta. Spațiul critic a fost oricum mult mai larg, chiar și privit exclusiv filologic, decât cel cronicăresc, dar ar trebui să devină infinit mai larg decât i-a permis-o cel filologic până recent. Nu există în filologie înțeleasă în sens larg, fie ca critică textuală, de ediție, sau ca hermeneutică a actualității literare, un instrumentar suficient de sofisticat pentru a face față complexităților teoretice ale lumii moderne. Dacă o să devină mai puțin relevantă cronica, cum probabil deja a devenit, asta se întâmplă pentru că umanismul de modă veche însuși e acum mai puțin relevant. Eu unul cred că asta e bine și că spațiul cultural românesc trebuie centrat în filozofie și artă, și într-o artă care-și pune conștient problemele filozofice tari.