Revistă print și online

Impostorul

Deseori, mă întreb cum și-a făcut apariția în viața mea impostorul care trăiește cu mine în casă. În interior, știu răspunsul, dar îmi place să mă prefac, mai câștig timp tot alergând în jurul cozii în căutarea unui răspuns care se află în fața ochilor mei, care e scris pe toți pereții, pe geamuri, pe oglinzi și așa mai departe. Îmi dau seama și că, de fapt, așa pierd timp mai degrabă decât câștig, dar mă prefac iar că nu știu nici asta – e mecanismul meu de apărare să o ard ceva timp în ignoranță până când îmi dau voie să văd răspunsul, ca apoi să las sinapsele să facă o conexiune în timp ce eu spun uaau și mă mir de mine că sunt deștept și fac legături complexe de unul singur. Dar cum orice mecanism vine cu o condiție neașteptată, ca-ntr-un pact mefistotelic, unul dintre momentele în care m-am prefăcut mi-a adus cadou un siamez cu care va trebui să merg prin viață de acum încolo, până când unul dintre noi va prinde curaj să îi facă felul celuilalt. Poți să-mi spui Edward Mordrake, superputerea mea a fost întotdeauna disocierea, dar acum se pare că mi-a adus sfârșitul. Nu pentru că acum aș fi pățit ceva, nu, sub nicio formă, ci pentru că abia acum mi-am dat voie să văd răspunsul, la vreo cinșpe ani de la întâmplare. Am înțeles, în sfârșit, că atunci când am reușit să stăpânesc superputerea și s-o folosesc cu rea intenție, ea s-a întors împotriva mea; dacă până atunci disocierea, sau maladaptive daydreamingul, mă rog, că acum și visatul cu ochii deschiși e un diagnostic, era asul care mă salva din cele mai neplăcute situații, în momentul în care l-am folosit pentru prima oară cu (rea) intenție, m-a plesnit de n-am mai știut de mine. Call me a hero living long enough to become the villain.

Ceea ce încerc să spun e că nu poți să joci cu bună știre cartea ignoranței la nesfârșit, sperând că asta n-o să-ți aducă repercusiuni, mai ales de natură metafizică și că n-o să te mutileze. În mod normal, aș fi continuat cu "cel puțin nu dacă nu ești complet imbecil", însă intenționalitatea face de fiecare dată diferența și nu are de-a face cu intelectul. Are de-a face cu răul din noi, iar atunci când spun că mi-am forțat mintea să zboare prin alte părți pentru prima oară, corpul meu a fost posedat de un impostor de care nu mai pot scăpa nici prin exorcizare. Adevărat e că atunci când privești în abis, el se uită înapoi la tine și, de parcă asta nu ar fi de ajuns, atunci când ai închis ochii, te-a pătruns – ăsta e și motivul pentru care nu pot privi tabloul lui Sascha Schneider fără să fiu cuprins de fiori. Hypnosis, da, pentru că nu mă mai pot întreba ce a vrut să spună autorul fără ca perechea de ochi lăuntrică să mă fixeze și să-mi înghețe măduva-n oase. S-a întâmplat în clasa a șasea.

Parcarea în care mă jucam cu băieții în fiecare seară după ore găzduia un moș într-un canal (ce frumos am scris, vezi? extraordinar!). Era un aurolac bătrân pe care noi îl poreclisem Trevor, care căuta în gunoaie și bea bere, ca la sfârșitul zilei să se retragă în același canal mizer, pe care noi îl exploram ziua, când el boschetărea prin oraș (avea și el treburile lui boschetărești). Avea acolo o paporniță de rafie cu bidoane murdare, nu-ți mai dau detalii că nu are niciun rost, oricum, alea erau singurele lucruri pe care le mai avea pe lume. Noi eram proști, dar niciodată nu o să mă mai scuz că eram mici și nu știam ce facem, pentru că știam, știam, știam, știam, pot să mint pe oricine că eram inconștienți, dar la sfârșitul zilei, când mă uit în oglindă, o să știu mereu adevărul, o făceam intenționat de mizerabili ce eram, ne distra să ne batem joc de el și ne simțeam regii cartierului. Când se băga acolo seara, noi săream cu picioarele pe capac, îi turnam apă înăuntru și suflam în vuvuzele, iar când ieșea la noi și ne blestema, îl amenințam și cu bătaia (ne înălțaserăm toți în vara aia, eram convinși că nu s-ar pune nimeni cu noi, incredibil înspre ce lucruri cretine te împing hormonii când ești prost). Ne-am declarat război când, într-o seară, i-am aruncat petarde înăuntru și el ne-a alergat prin tot cartierul, chiar ne-am speriat atunci, pentru că răgea la noi ca o bestie. Într-un final, când ne-am pitit într-o scară de bloc și ne-a lăsat în pace, am început să-mi dau seama de răul pe care îl făceam fără niciun rost, doar ca să ne testăm limitele și bărbăția și am simțit că deja era prea mult. Totuși, asta nu mi-a dat curaj să mă impun când unul dintre băieți a venit cu ideea să îi pună un lacăt la capac și să nu-l descuie decât a doua zi, dacă moșul avea să îl roage frumos.

Era mai bine când eram gol înăuntru. Cum o să mi-o iert vreodată că am rămas indiferent, mai ales că toți băieții ascultau de mine? Curiozitatea dezgustătoare m-a împins să plec și să mă prefac că nu am știut nimic. Așa am făcut și când m-a întrebat Iozi dacă pățește ceva de la legale și am ridicat din umeri, deși știam că Baracă ajunsese la Bălăceanca din cauza lor. Aici eram deja pervertit, căutam să mă răzbun pe el pentru tot, deși nu fusese decât vina mea.

În seara asta cu canalul n-am zis nimic, am plecat acasă, dar n-am putut să dorm și am făcut febră, convins că răul fusese făcut, fapta avusese loc, iar el intrase deja în mine. Abia începeam să ne cunoaștem și el mă încuraja: e doar o noapte, oricum probabil e beat. Dă-l încolo, că doarme, nici nu știe că e sechestrat. Mâine spre școală iei cheia de la Iozi, deschizi lacătul și aia e, o să fie ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Tremuram sub plapumă pentru că, undeva, știam că n-o să mai fie niciodată ca și cum nu s-a întâmplat nimic.

Am plecat mai devreme la școală, eu care nu mă trezesc dimineața sub nicio formă – la șapte fără zece eram pe străzi și pe drum spre Iozi, am zis să trec pe la canal să-l aud măcar sforăind sau respirând. Mai erau doar câteva momente până anxietatea avea să dispară de tot, deja mă rugam la Dumnezeu și promiteam tot felul de tâmpenii în schimbul vieții boschetarului, hai, că n-avea ce să pățească, nici tu n-o să pățești nimic, uite, o să vezi. Inima mi-o lua la trap de simțeam că-mi iese din piept și nu i-am zis povestea nici măcar cardiologului, care mi-a zis că sunt prea tânăr pentru tahicardia asta tâmpită. N-are nicio legătură, nu mai bate câmpii, aia e genetică. Cu fiecare pas, inima bătea mai tare până când s-a oprit: în jurul gurii de canal era acum o echipă de muncitori nervoși și agitați, care înjurau și se plimbau de colo-colo cu țevi în brațe. Scurgere de gaze. Am fugit înapoi acasă, am vomitat și m-am băgat în șifonier, contemplând dacă să mă sinucid înainte să vină poliția la ușă. Și dacă n-ar fi venit după mine, Iozi s-ar fi dus la pușcărie numai din vina mea, că nu l-am oprit, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu... Cred că am adormit la un moment dat în mijlocul delirului și am visat că sunt strâns într-un cocon de un păianjen uriaș și dezgustător, iar când am strâns din ochi de frică, m-am trezit într-un oubliette, iar susurul care venea de undeva de sus era gazul cu care urma să fiu asasinat. Doar am fost condamnat la moarte pentru crimă, aproape că nici nu m-am revoltat, cine eram eu să mă împotrivesc dreptății? M-am trezit speriat și mi-am dat cu apă pe față, era nouă fără douăzeci. Am plecat spre școală și în pauză l-am bătut pe Iozi la patru mâini, că doar acum eram doi. L-am bătut cu o sete dementă până mi-a dat sângele pe nas și când în sfârșit m-am oprit și am strigat la el blestematule, ce ai făcut?, fraierul a mărturisit că nu a dus planul mârșav la bun sfârșit, că îl chemase mă-sa în casă.

Cred că suntem de acord că sunt multe faze sinistre în Biblie, însă ce mă face pe mine să tresar de fiecare dată e greutatea întrebării Tatălui îngrozit care-și întreabă fiii Ce ai făcut? Ce ai făcut?!, știind că, în ciuda omnipotenței și a infinitei iubiri pe care le-o poartă, nu îi mai poate salva de la pierzania abisală la care s-au condamnat singuri. Impostorul era și el acolo, se târa pe sub pom și râdea ca mizerabilul.

Acestea fiind expuse, doamnelor și domnilor, doamnă psiholog, cum mă voi mai putea salva vreodată, când creierul meu scurtcircuitat s-a văzut deja pe sine în oglindă ca autor moral al unei crime care nu a avut loc niciodată?

Valentina Negoiță