Ioana Nicolaie, Drumul spre Soare-Răsare, Humanitas, 2024

Publicat la sfârșitul anului trecut, noul roman al Ioanei Nicolaie a fost inclus în câteva topuri ale cărților din 2024. Drumul spre Soare-Răsare se bucură de o receptare entuziasmantă (apariția volumului a dat naștere unui val important, divers și convergent, de interpretări), fiind nominalizat (și) la Premiile Observator cultural, ediția a XIX-a, categoria Proză.

Răspunzând întrebărilor Zenaidei Rotariu, în cunoscutul Libris Blog, Ioana Nicolaie mărturisește că a scris cu mare greutate cartea, din datorie față Maxim Radu Niculai, fratele său cel mai mare, pe care l-a transformat în felul acesta în personaj și că "Drumul spre Soare-Răsare a fost mai întâi un pariu cu o voce narativă. Cum vede lumea un personaj masculin, un artist care, din nenumărate motive, nu ajunge să-și împlinească destinul? Și, încă și mai greu, cum o vede ca aducere aminte, ca întoarcere din peretele de luciu, de umbră și de neadevăr în cel de viață adevărată? Cum se reconfigurează el biografic și cum îi face pe cititori să ia parte la extraordinara poveste a trecerii lui prin lume." Acestea ar fi câteva dintre întrebările la care Ioana Nicolaie oferă un răspuns în noul ei roman, în care, iată, își asumă un dublu pariu: unul naratologic, altul (auto)biografic.

Observ că Drumul spre Soare-Răsare se apropie într-o manieră organică, intimă și naturală, de "Trilogia Nordului" (Pelinul negru, Cartea Reghinei, Tot înainte), cu deosebirea că Ioana Nicolaie folosește acum o voce masculină. Pretextul morții fratelui cel mare, Radu Maxim Niculai, oferă prozatoarei instrumentele necesare pentru a (re)crea, în mod special, povestea unui destin pus sub semnul ratării (personale și/ sau profesionale), declanșând prin asta și o (altă) revizitare a familiei numeroase din romanele anterioare.

Cartea ne invită să descoperim povestea lui Radu, nepotul primului predicator din Văralia, fiul unei "mame eroine" și al unui tată incomod; în alt plan, narator și conștiință ce își recompune viața (și moartea?) retrospectiv. Încă din incipit aflăm că, după despărțirea de trup, sufletul protagonistului "scapă de sub vreme", fiind nevoit să se angajeze într-o căutare de "dovezi", să scoată la iveală binele, pe autostrada vămilor. "Mergând spre Soare-Răsare, sufletul întâlnește vămile!". Altfel spus, întâlnește douăzeci de puncte de trecere simbolice, unde duhurile rele îl acuză de păcatele lumești (furt, lenevie, gelozie, cămătărie, zgârcenie, ucidere, răzbunare, înșelătorie, mânie, mândrie ș.a.), determinându-l totodată să caute, din loc în loc, prin propria viață, momente sau episoade de fapte bune, relevante pentru parcursul său i-material. În acest (con)text, moartea (îi) dovedește totul protagonistului, în sensul în care (își) află răspunsurile la toate întrebările. Povestea din spatele poveștii (îi) devine acum cunoscută. Descoperă cine a fost și mai ales cine nu a fost. Ce i s-a ascuns și ce a ascuns. Cum a mințit și cum a fost mințit. Cât a iubit și cât nu a fost iubit...

Ioana Nicolaie e o bună povestitoare, care știe să construiască și să imagineze tot soiul de lumi posibile și imposibile (vezi prezența celor două personaje: Cel Alb și Cel Galben). Ghidate de o știință a focalizării, într-un joc atent urmărit al analepselor și prolepselor, evenimentele și întâmplările se împletesc logic, cursiv de la un capăt până la celălalt al romanului, combinând deliberat registrul fantasticului cu cel al realului.

În fond, povestea reactivează momente aleatorii din viața protagonistului – din perioada copilăriei și până la senectute, trecând prin inerțiile lumii comuniste, prin nebuloasa și interminabila "perioadă de tranziție", de după ’89, și prin stereotipurile și neajunsurile societății actuale românești. De aceea, substanța realistă aici își găsește epicentrul de forță, anume în numeroasele referințe (directe sau indirecte) la contextul (post)comunist și actual, crud și mizer, pe fundalul cărora Ioana Nicolaie proiectează într-o atmosferă proprie viața personajelor. Impresionează prin simbolistică personaje precum: mama Reghina și tatăl Damian, buna Ioana și bunul Maxim, Bețiva, Lavrenti, tovarășul Ilieș, domnul Schuler, Gore, Anton, Corina, Valeria, Nelu ș.a.

Toate întâmplările narate par să stea sub un semn nefast sau sub un semn al ratării. Radu e un personaj tragic, care își trăiește cu intensitate viața, cu numeroase încercări de a-și depăși condiția socială și de a o împlini pe cea morală, afectivă. Din varii motive, toate sortite eșecului și devenite expresia unui mare instinct al tragismului existențial. Privit din această perspectivă, Drumul spre Soare-Răsare este un roman despre ratare, în diversele sale ipostaze. Cu mențiunea că autoarea desfășoară aici un spațiu imaginar cu multiple deschideri interpretative. Aceasta ar fi doar una dintre ele și la care mă voi referi în cele ce urmează.

Primul născut dintr-o familie numeroasă de doisprezece copii, protagonistul are o inteligență și un talent native, cu certă înclinație spre mediul artistic, scriitoricesc. Asta o dovedește de timpuriu, când prezintă la școală o compunere vastă despre cea mai fericită zi din viața lui. Sau când scrie revista Lefterul filozof (atenție la titlu!). Conștient de propriile calități, dar nesusținut pe măsură din exterior, hotărăște să dea examen la Marină, în Constanța. Prima ratare majoră. Ironia sorții, într-un hazard obiectiv, lipsa certificatului de naștere în original duce la pierderea înscrierii. Ajunge, astfel, la Liceul Industrial Văralia (specializarea lăcătuș-mecanic). În această perioadă scrie mai multe poezii, chiar ține și un jurnal. Începe, iată, să se scrie, să-și consemneze viața. E și perioada marilor visuri, proiectate și construite alături de Helga ("nemțoaică" – o informație relavantă în economia poveștii), totuși, într-un context nefavorbail celor doi, în măsura în care tatăl acesteia îl respinge pe Radu, în baza unei condiții sociale precare. Toate se ruinează în momentul în care fata de care este îndrăgostit dispare cu totul din peisaj, trimitere la exodul germanilor din România spre Occident. Fatalitatea iubirii imposibile coincide și cu eșecul admiterii la Facultatea de Filologie din Cluj. Cele două ratări, în special cea în iubire, îl metamorfozează ireversibil pe protagonsit.

"În somn, am făcut orice să mă eliberez de tine, Helga. La capătul somnului, nu mai eram decât o parte din mine, căci cealaltă, cea mai mare, plecase, fără să știe încotro, cu tine. Iar somnul ăsta care se înstăpânea de-acum peste mine avea să mă țină cu el o viață. Doar rar de tot, și când nu mă așteptam, avea să-și mai slăbească strânsoarea."

Conștient că nimic nu mai poate fi la fel, cu fisuri interioare tot mai mari, Radu călătorește pe o autostradă cu sens unic. Destinația: Ratarea. Lucrează la mină, e încorporat în armată, apoi, după mai multe tatonări, prin carieră, pe la Ocolul Silvic, pe la sere, ajunge muncitor necalificat la poduri și drumuri. Ulterior, va fi ceferist. Nimic din ceea ce și-ar fi dorit. E perioada în care o întâlnește și pe Mona, cu care, deși se căsătorește și are o fiică, Andra, duce o viață nu tocmai liniștită (din aceste motive, nu reușește să se înscrie nici la Facultatea de Istorie – iată, o altă ratare). Aceasta îi ascunde diverse secrete, înșelându-l, de așteptat aș spune, în măsura în care s-au întâlnit dintr-un "pariu". În plus, ea îi spune direct că îl iubește doar ca pe un frate.

După numeroase încercări (și) ale Andrei de a-și depăși condiția socială mediocră (depune banii la Caritas, încearcă să facă business cu diferite obiecte aduse din București ș.a.), toate sorite eșecului, șederea lor în Văralia devenea tot mai greu suportabilă. Relevant e aici episodul în care apartamentul lor antropomorfizat nu mai voia să îi rabde. Într-un moment de maximă tensiune, își aprinde și propriile creații depozitate în "încăperea muribundă", înțeles ca un act necesar de catharis.

"Le aprind, și ele abia așteaptă, uite cum se preschimbă-n nimic! Așa cum și noi, până la sfârșit, tot în nimic ne prefacem. Așa cum și dragostea, oricare, dacă o ții prizonieră, dacă o încui în locuri ce se umplu cu timpul de igrasie, nu are cum să țină. "

Într-o încercare disperată de a o lua de la început, de a-și schimba viața de până atunci și de a scăpa de vicii, se mută la Sântana. Aici, toate-s vechi și nouă toate. Pe scurt, deși protagonistul primește un imbold de speranță, regăsindu-și poemele publicate în România literară, cu mențiunea Maxim Radu Niculai e un poet promițător, odată întors acasă, totul se prăbușește prin actul de înșelăciune al soției acestuia. Punctul culminant îl găsește total decepțioant și deziluzionat, acceptând cu voluptate ideea ratării. De aici și până la pierderea sau uitarea de sine, în și prin alcool, mai e doar un pas.

"Apoi, de bunăvoie, am intrat în tunel. Am turnat în mine și-am uitat. Am sorbit și mai abitir și-am tot uitat, zi după zi, până când, după decenii, m-a zdrobit uitarea. Ciroza nu m-a ajutat să crap în vreun șanț, așa cum am sperat, ci mi s-a cuibărit, precum o regină, tocmai în minte. Și, tot mai veselă, s-a hrănit cu orice-a poftit, până când n-am mai știut nimica de mine."

În fine, destinul lui Radu e un exemplu relevant pentru ceea ce înseamnă o moarte construită. Adică, o parte din viața lui s-a sfârșit nu când a murit propriu-zis, ci când Helga a dispărut. Apoi, când, pas după pas, a eșuat în încercările sale de a-și urma visurile și plăcerile artistice, influențate de un context nefavorabil și de o anume predestinare care e sugerată pe tot parcursul romanului.

Ar mai fi multe de spus despre această carte ramificată, cu multiple intersectări de planuri ale realului și fantasticului, o carte despre drumul morții, despre ratare, despre iubire și respingere, dar mă opresc aici, invitându-vă la lectură.