Îl durea capul. Nu de la vinul acela, nu de la grijile secetei. Îl durea fiindcă iar îi umblase prin minte femeia aceea din ape toată noaptea, călcând cu pantofi roșii cu toc ascuțit pe orice bucată din creier. "Eu am să mor cu amintirea ta în creier!", îi șoptise când pașii ei se îndepărtau către alte lumi.

Să fi avut vreo șaptesprezece ani când o întâlnise. Băuse tot așa, spre miezul nopții, sărbătorind primul pește mare pe care-l adusese la mal, semn al virilității în satul lor. Băuse, și, până să vină dimineața, ieșise să urle la lună durerea ce-i umbla prin vintre și prin cap. Atunci o văzuse, ieșind goală din ape, încercând să-și usuce părul la lună. O văzuse, cu părul lung, verde albăstrui, crescut până la călcâie și ochi ademenitori ce priveau melancolic la lună. Știa de ea, de la bătrâni, uneori mâna ei mai ieșea din ape și salva o barcă în derivă, împingând-o ușor spre mal, alteori oamenii dădeau vina pe ea când vreun fecior dispărea din sat. O văzu cum își face leagăn dintr-un copac și se învârte din ce în ce mai tare, de parcă ar vrea să atingă luna și să sară pe ea să se plimbe cu picioarele ei lungi și subțiri, încălțate cu pantofi roșii, cu toc înalt.

Îl văzu și ea, înainte să plece iar între ape și-i zâmbi, făcându-i semn să o urmeze. I se făcu milă și frică de tinerețea lui netrăită și nu o urmă, deși știa că acolo îl așteaptă un palat de cleștar unde timpul nu trece și nu-i va lipsi nimic... I se făcu frică și milă de el și rămase mult timp să vegheze apa ce rămăsese verde albăstruie de la trecerea ei...

Rămăsese cu părul alb din noaptea aceea, de parcă femeia din ape vrusese culoarea sa blondă în schimbul privirii pe care i-o lăsase amanet și el o închisese sus, în pod, într-un cufăr greu, de zestre, ferecat cu vreo șapte lacăte...

Ieșise afară, noaptea aerul era mai respirabil, și rămăsese acolo până când dimineața ieșise din ape, încercând să-și înece durerea de cap în apa șovăielnică a Dunării...

Îl trezi cu adevărat vocea lui Alioșa, țipând că vorbise pe internet cu cineva din Sulina și se îndrepta spre ei un vapor plin cu turiști străini, veniți într-o delegație prin Tulcea.

Îl mângâie pe părul blond, uitat de ceva vreme de foarfecile frizerului, apoi se sprijini de el, mai mult să-i încerce puterea umărului.

— Tăicuțule, aici suntem la capătul pământului. În locul ăsta a venit Dumnezeu în ziua a șaptea să se odihnească sărăcuțul după ce a trudit la facerea lumii. Uite, dealul ăla de nisip probabil că i-a fost pernă, aici cerul e mai albastru ca nicăieri fiindcă Preabunul și-a odihnit privirea pe el și s-a învelit cu plapumă din norii pufoși...

Făcură câțiva pași prin solul nisipos. Soarele răsărea din ceasul rusesc cu geamul crăpat, ce atârnă la buzunarul de la piept al lui Gabardin, secundele picură încet pe pământ, o creangă de tei mângâie o gleznă de cioară, un pescăruș se oprește o clipă din zbor și sărută duios briza cea caldă de vară. Gabardin îi arată tânărului însoțitor un copac imens, cu trunchiul înconjurat de niște inele mari, groase și noduroase, ca niște riduri imense, cu scoarța cam cojită și frunzișul rărit, dar cu spatele încă drept și viguros.

— În pomul ăsta mă cățăram când eram copil, poate mai mic ca tine... Când ajungeam sus, în vârf, satele se așezau umile la picioarele mele, mici, pricăjite, de parcă ar fi fost jucăriile unui copil sărac. Pe atunci credeam că nu mai există alt pământ în afară de cel pe care îl vedeam eu din frunzișul copacului ce înțeapă îndrăzneț cerul, ca un semn de întrebare: "Spune-mi tu, cerule, care plutești peste tot, ai mai văzut vreun copac mai falnic decât mine?". Când am ajuns în Tulcea prima dată, am rămas uimit și nu mi-a venit să cred că mai sunt în lume și alte locuri în afara ăstora, unde am văzut lumina prima dată, în care bunuțul Dumnezeu a chemat în ziua a treia apele la el și a născut pământ...

În timp ce vorbește, mâna lui Gabardin mângâie ușor și blând copacul, de parcă ar fi capul unui câine credincios.

— Dacă te-ai urca în pomul ăsta, ai vedea, de acolo de sus, că satele noastre sunt înălțate în așa fel încât nasc o cruce. De parcă cineva din ceruri are nevoie de o cruce imensă, la care să se închine dimineața după ce se spală de toate păcatele în apa sfântă a Dunării…

Mergeau prin pământul galben, nisipos, un deșert înconjurat de ape. Undeva, nu foarte departe, Dunărea se unește cu marea. Gabardin îi povestește despre o cântăreață celebră din capitală, care a venit să admire păsările și să se îmbete cu mirosul nuferilor înfloriți și a rămas aici, îndrăgostită de priveliște și de Parfent Serbov, cel mai chipeș bărbat din sat.

Nevăzută, marea se sărută cu Dunărea, aerul e ușor sărat, și parcă miroase a parfum scump de damă...

— Aici, aerul e așa din clipa când Parfent Serbov a făcut prima dată dragoste cu diva din capitală și ea a rămas aici, pierzându-și și blănurile scumpe și rochiile foșnitoare și numele ce trona pe afișele marilor teatre, învățând să curețe pește, să mulgă vacile pe jumătate sălbăticite și să răspundă la un nume lipovenesc, pe care Parfent îl inventase neputându-se obișnui cu al ei, ușor franțuzesc, pe care trebuia să-l pronunțe schimonosindu-și limba într-un "r" prelungit și rotunjit...

Pierduți în zare, parcă ar fi cățărați pe linia orizontului, galopează o herghelie de cai. Sunt cai pe jumătate sălbatici, cum sunt câinii vagabonzi în orașe, împerecheați cu iepe sălbatice, învățați să lovească aerul cu copitele lor nepotcovite, dar, păstrând undeva, într-un gând, amintirea hamurilor în care oamenii îi leagă când au nevoie de ajutor la muncă.

— Lipovenii au fost întotdeauna pescari, nu s-au priceput la agricultură și animale, în pustie sunt câteva sute de cai și câteva sute de vaci, care trăiesc liberi, se înmulțesc fără să-i deranjăm prea mult. Vacilor, născute din împerecheri cu tauri sălbateci, le-a crescut părul lung, ca o pătură, caii, corciți și ei cu armăsari albi, sălbatici, poartă semnul făcut cu fierul încins ca singură dovadă că au trecut prin lumea unde oamenii sunt stăpâni. În verile secetoase, ca asta, când iarba se îngălbenește și arde sub flacăra soarelui ca foița de la țigară, sălbăticiunile înfometate își aduc aminte că din mâna omului au mâncat pe vremuri și se apropie ușor, cu capetele plecate a vină, de casele noastre. La noi oricine găsește întotdeauna ceva de mâncare și o vorbă bună, numai să fie cu inima deschisă și fără gânduri vrăjmașe... Asta să le spui, Alioșa, străinilor ce vor veni... La noi nu vor fi niciodată singuri, vor găsi un pat, un copac bătrân să le țină umbră și-un fluture, să le poarte gândurile în locuri unde nu s-au inventat telefoane moderne ca al tău...

Îi simți umărul băiatului ferm, nu se încovoiase deloc sub apăsarea sa. "Probabil vâslele l-au modelat, plimbând turiști pe valuri, ori poate e tăria ce se trage din neamul lui Metin Pescarul". Bine că are o oaie docilă, întâmplător e și grasă. Ochii copilului poartă imagini cu pescari ce plutesc pe o mare alb-negru. Bine că are o oaie docilă și grasă, în curând o va tăia. Ce contează că-n pildă fiul venea înapoi acasă, orice regăsire merită o oaie grasă și tăiată. Urechea lui, ce auzea tot ce se întâmplă în satul lor, aflase despre talentul său de a pescui oameni, dar se decise să-l învețe ușor și despre vechea lor meserie a prinderii peștelui.

— Peștii sunt, tăicuțule, ca și oamenii. Unii se reped nervoși, aproape fără să judece, atrași de strălucirea prăzii în bătaia soarelui, așa ar fi știuca și bibanul, alții, copilăroși, fără judecată, se apropie de mal și aproape pot fi prinși cu mâna... Crapul, din contră, e șiret ca o vulpe, simte capcanele și momelile pe care omul i le întinde, dacă l-ai înțepat vreodată și l-ai scăpat nu va mai mânca multă vreme momeala aceea, singura lui slăbiciune e că e mare și mereu flămând ca un porc... Somnul e ca înțeleptul ce judecă de trei ori și vorbește o singură dată. Din fortăreața lui de stuf, sau din apele adânci, urmărește și miroase totul, cu mustățile lui mari, ca de motan și abia apoi, când crede că nu e niciun pericol, atacă surprinzător, însă nu apucă momeala de prima dată, întâi o încearcă de câteva ori, abia apoi o înșfacă, așa că, dacă te grăbești, poți să-l pierzi. Chiar și dacă-l înțepi, e greu să-l aduci la mal, când se simte învins, se încovoaie în formă de seceră și se afundă adânc în nămol. Peștii mici, nepretențioși, îi prinzi, așa cum convingi oamenii simpli, neștiutori de carte, cu momeli ușoare și ieftine. Un cărășel, o roșioară, o babușcă, sunt ca oamenii nepretențioși, nu vor rezista niciodată tentației de a mânca o râmă sau un viermuș când le trece prin fața ochilor. Avatul e ca și copilul răsfățat și mofturos, deși un pește răpitor mănâncă rar și are perioade lungi, exasperante pentru pescari, când refuză să se atingă de momeală, oricât de apetisantă ar fi... Morunul... A mai rupt undița sau năvoadele cuiva, născând povești noaptea la o ulcică de vin. Ceva pui ce-au chiulit de la școlile lor de ferit de oameni s-au mai prins... Dar pe el, morunul mare și atotstăpânitor al apei, nu l-am mai văzut de ani buni în plasele noastre, de la străbunul tău, Metin.. Se vorbește că era mare, cât autobuzele acelea ce cară navetiști la oraș. Opt oameni s-au opintit să-l care... E visul oricărui tânăr pescar, când aruncă prima oară năvodul în adâncul întunecos. Cine știe prin ce învârtire de zaruri l-a ales Dumnezeu de acolo de sus pe Metin... Bătrânii povestesc că numai capul lui cântărea mai mult decât cel mai gras porc din sat. Trei zile a stat să se lupte cu el. Și oamenii începuseră să-i jelească, crezându-i pierduți pe vecie. Când s-au întors, trăgând cu greu monstrul după ei, o săptămână n-au ieșit din case, loviți ca de o boală ce-i ținea țintuiți în pat. Niciunul n-a vorbit despre ce a fost acolo, de parcă peștele i-a rugat cu limbă de moarte să nu povestească lumii despre înfrângerea lui. Mulți zic că e un secret transmis doar în neamul vostru, cine știe, poate și ție îți umblă prin sânge și vei ști ce trebuie să faci dacă-l vei întâlni vreodată. Din banii luați pe el, Metin a construit casa în care stai acum...

În minte, femeia începuse să-i danseze unduitor. "Voi naște un lac pentru tine și voi ciopli din cel mai bătrân copac o gondolă, să te plimb în nopți cu lună plină!" Apoi, îndepărtându-l ușor, îi aruncă un ultim sfat tânărului:

— Acum, când apa e așa scăzută, nu prea ai unde să duci turiștii, dragul meu... Plimbă-i pe canalele ce străjuiesc satul, vor prinde obleți sau cărășei și se vor strânge și cormorani flămânzi să-i pozeze. Și du-i, neapărat, la cârciuma din centru, Condrat, cârciumarul e de-al nostru, din banii încasați are mereu grijă și de cei mai oropsiți din sat...

Fragment din romanul Luntrea cu fluturi (roman distins cu PREMIUL II în cadrul Concursului de manuscrise "ÎMPLINEȘTE UN VIS", ediția a IV-a, 2024)