Dragă Angela Baciu, cum ai intrat în 2025? Cu ce te lauzi la început de an?

"i-am scris / lui Brauner un poem/ mă aștepta la ușă/ cu umbrela deschisă/ și un șurub / înfipt / în tâmplă/ zâmbea ușor/ o cucuvea-și/ făcea de cap/ nu aveam unde/ să mă așez/ Maestrul doarme în picioare/ nu sunt nici scaune/ și nici mese/ nici măcar un pat/ doar un acvariu/ cu pești morți/ se uită lung la el/ în timp ce-și numără atent/ degetele/ de la mâna stângă". Iată, un nou volum de poezie: I-am scris lui Brauner un poem. Tocmai l-am terminat, sper să apară în acest an – început atât de bine cu apariții în reviste, interviuri, antologii și traduceri. Sper ca 2025 să fie măcar la fel de bun ca anul trecut…

Anul 2024 a fost unul productiv (literar) pentru tine. Te-ai ocupat de selecția poemelor din antologia Paltonul lui Nino – in memoriam George Almosnino plus, împreună cu Nora Iuga, ați scris Dimineața vecinelor, ambele apărute la Editura Charmides. Te rog, povestește-ne mai multe despre aceste două volume. Când și cum s-a conturat ideea lor?

Acum câțiva ani l-am visat pe Nino... eram într-un muzeu: eu, Nino și Tiberiu... Nino, îmbrăcat într-un palton, aștepta...(n-o să vă povestesc, textul se găsește în carte) și când m-am trezit, i-am povestit visul lui Tiberiu și el m-a sfătuit să îl scriu. Așa s-a născut proza Paltonul lui Nino, pe care am citit-o ulterior la un eveniment dedicat tot lui Nino la Muzeul Literaturii Române.

În noiembrie anul trecut, s-au împlinit 30 de ani de la plecarea poetului George Almosnino. Ce prilej potrivit pentru o antologie! Pentru că... oamenii pleacă... și cei rămași (încă) aici nu trebuie să îi uite! Cu toate că nu l-am cunoscut (și mi-ar fi plăcut atât de mult!), poezia lui e atât de tânără și proaspătă. Când i-am povestit Norei Iuga despre ce am de gând să fac, a fost extrem de bucuroasă și mi-a dat curaj. Așa am început să (re)citesc volumele lui Nino și m-am apucat de treabă. Astfel, și-a găsit loc și visul meu în antologia cu același titlu...

Volumul Dimineața vecinelor este, desigur, o continuare a poemului dramatic dadaist Mai drăguț decât Dostoievski publicat la editura Polirom. Atunci a avut mult succes, s-a și jucat în cadrul Festivalului Internațional de teatru Undercloud, edițiile 2018 și 2020 la București, în regia semnată de Chris Simion-Mercurian, distribuția fiind alcătuită din Maia Morgenstern și Carla Maria-Teaha.

A urmat textul ce-i aia apă verde pe cerul gurii, scris tot împreună cu Nora pentru proiectul "Grivița 53" și jucat la Festivalul Internațional de teatru Undercloud, edițiile 2021 și 2023 în aceeași regie și cu aceeași distribuție. Îi mulțumesc minunatei Chris pentru tot ce a făcut pentru noi, sper să mai putem colabora pe viitor.

Dimineața vecinelor a început în perioada pandemiei, când nu aveam posibilitatea să ne vedem și izolarea ne aducea tot felul de idei… Și atunci, convorbirile zilnice la telefon (uneori de câteva ore) ne făceau să dezbatem tot felul de subiecte: despre viață, moarte, frici, gastronomie, politică, manipulare, social, boli, joculețe, exerciții de dicție și câte și mai câte… era păcat să nu le așternem pe hârtie…

Antologia dedicată lui George Almosnino conține texte din toate volumele autorului: Nisipuri mișcătoare (1979), Omul de la fereastră (1982), Poeme din fotoliul verde (1984) și din cel postum, Marea liniște (1995). Fiind vorba despre o antologie, a fost nevoie de o anumită selecție, unele texte rămânând pe dinafară. În funcție de ce criterii ai realizat selecția? Cum a decurs acest proces?

Selecția îmi aparține. Nu mi-a fost ușor. Poemele alese au fost acelea care s-au "așezat" definitiv în minte. De fapt, s-au ales singure. Au venit nechemate. Știau ele ordinea și rostul.

Tot aici sunt incluse două texte inedite – Paltonul lui Nino (delir oniric) de Angela Baciu și Scrisoare pentru Nino de Nora Iuga – de o sensibilitate și emoție aparte.

"Îl priveam pe Nino. Voiam să îi spun ceva. Cuvintele nu-mi ies din gură." Și, totuși, ca să te provoc puțin: ce i-ai fi spus lui Nino?

"...La birou, cu un zâmbet larg pe față aștepta Nino. Avea capul descoperit, barba încărunțită, privirea senină, îmbrăcat într‑un palton lung, maro cu guler de blană scurtă. Pe birou, își așezase mănușile, tot maro, terminate și ele la încheieturi cu blană. Tiberiu se duce direct la el. Se privesc, pare că abia se despărțiseră. Nu erau surprinși să se reîntâlnească. Se salută ca fotbaliștii pe stadion, lovindu‑și palmele, parcă‑și urează "give me five". Eram în fața unui tablou?! Căutam în colțul de jos în dreapta numele autorului. Nu știu ce vedeam: doi bărbați maturi, tată și fiu, apropiați acum printr‑o înțelegere tacită. Semănau. Statura, o ușoară încruntare a frunții. Și‑au strâns mâinile. Nu puteam distinge mâna unuia de mâna celuilalt. Și ele erau identice: degete lungi, încheieturi subțiri, arătătorul și cel mijlociu îngălbenite de tutun. Cum era posibil ca doi oameni să aibă aceleași mâini? Îl priveam pe Nino. Voiam să îi spun ceva. Cuvintele nu‑mi ies din gură. Pe neașteptate, Tiberiu se întoarce cu spatele și pleacă să privească tablourile. Am rămas în fața lui Nino, nu atât nedumerită, cât mai degrabă rușinată. Îmi venea să mă năpustesc asupra lui și să‑l îmbrățișez, crezând că acolo găsesc toată siguranța lumii...".

Da, așa l-am visat pe Nino. Nimic nu este în plus, nimic nu e în minus. Așa începe Dimineața vecinelor, cu visul meu avut în urmă cu câțiva ani... Ce straniu!

Scrisoarea Norei a apărut aproape când am terminat antologia. Când mi-a citit-o prima dată, mi-am imaginat cum ar fi fost ca ei doi să fie față în față și să își citească poemele. De fapt, așa a început totul...

Iată ce scrie Nora: "...La început scriai numai tu poezii. Aveai un caiet aproape plin. Deși nu scriam și nici nu eram tentată să scriu versuri, pe ale tale le găseam surprinzător de bune, poate unde eu îi rămâneam fidelă rolului de cititor, până într‑o zi, când s‑a produs contaminarea... Încet, încet, Tiberiu, băiatul nostru, prim balerin la Opera Română, care a devenit mai târziu "exigentul critic literar" al familiei, te‑a declarat rituos pe tine – poetul George Almosnino – cel mai bun dintre noi doi! Uneori, mi se pare că la tine, Nino, tăcerea era arma secretă. Tăcerea ta avea mister! Poate tocmai fiindcă te trăgeai dintr‑un vechi neam sefard... eu mă bucuram ca o femeie care nu se dezminte, când este încântată mai mult de succesele bărbatului ei decât de succesele personale! Uite‑așa mi se învârt pe deasupra capului lanțuri sonore de vocale‑consoane de‑a valma și fața ta foarte prelungă, Nino, apare ca o umbră pe peretele din fața televizorului, unde se transmite chiar acum un meci al Rapidului. Fotografia ta e proptită de vaza cu gladiole, ca tu să poți privi în voie, din poză, meciul Rapidului. Au trecut anii... Drumul meu se apropie de sfârșit... gândul ăsta s‑a instalat în mintea mea, stă acolo cuminte și tace. Poate că traversarea pe celălalt trotuar e mult mai ușoară decât îmi închipui... Dar eu nu mă pot hotărî ce să iau cu mine: o beretă, un batic, periuța de dinți, rujul de buze... eu nici măcar nu mi‑am pregătit, ca mama, lenjeria de corp și rochia cu care să mă îngropați... mă gândesc că o să aveți toate motivele să mă înjurați, că v‑am lăsat toate nimicurile astea pe cap, mai ales cărțile. Parcă îl văd pe Tiberiu, alături de Angela, pe post de bibliograf principal, luptându‑se cu volumele lui Goethe, Schiller, Lessing și toate îmbrăcate în piele, toate în alfabet gotic! Da, dragul meu Nino, pe curând..."

Și foarte interesant este faptul că aproape de lansarea antologiei lui Nino, l-am mai visat o dată. Și, din nou, am așternut pe hârtie visul, ca și cum cineva de dincolo a vrut neapărat să mi-l dicteze. Textul acesta trebuia să prindă viață și, firește, l-am și citit la MLR.

"Partida de șah: Ploaia s-a oprit. Perdeaua este dată deoparte și din fereastră se vede cartierul Titan. Sufrageria e plină de cărți, colecții, flori uscate, fotografii, cutii de medicamente, iar cărți... Nino stă în fotoliul lui verde la masa de scris. Pare nemișcat. Sculptează bețișoare de diferite dimensiuni. Câtă răbdare are! Le așază pe masă, iar mai lucrează puțin, iar le așază. Nu vorbește. Bețișoarele capătă viață în mâinile lui. Se joacă, râd, se rostogolesc, zboară prin aer... Nu înțeleg nimic! Masa e plină și ea de cărți, creioane, bețișoarele de lemn, resturi de mâncare, o sticlă de vin roșu, firimituri. Din bucătărie se aude un radio. Nu e nimeni acasă? Și soarele își face apariția. Nino se îndreaptă de umeri și strânge încet bețișoarele, își aprinde o țigară cu ochii închiși. Scrie ceva. Tot nu vorbește. Telefonul tot nu sună. Scrie, șterge, scrie... Și din paginile de caiet sar 32 de piese pe-o tablă de șah. Pionul de la G7 se mută la G5. E1 cal negru, B8 mută pe A6. Regele face rocadă. Nu știu cine zice asta. Nebunul, unde e nebunul? Pionul are două mutări. Nino se apleacă peste tabla de șah. Parcă ar socoti ceva, sau mi se pare. Cât mai durează partida asta? cineva întreabă; și cine e bărbatul ăsta care stă cu spatele la mine și încearcă să câștige jocul? Din bucătărie se aude Louis Armstrong. Nino a câștigat și partida asta, zice Tiberiu. Din table de șah, apar iar bețișoarele de lemn și luna stă agățată acum de cer".

De atunci nu l-am mai visat pe Nino! Ce aș fi vrut să-l întreb? Ce făcea cu atâtea bețișoare?!

Am citit cu mare interes Dimineața vecinelor. Una dintre curiozități se referă la procesul scrierii acestui volum: cum reușiți să vă întâlniți atât de natural în text? După ce ați terminat de scris un manuscris, reveniți asupra lui sau rămâne așa cum a ieșit din prima?

În Mai drăguț decât Dostoievski dialogurile noastre mergeau spontan, ne veneau replicile firesc și exact așa le scriam, sau foloseam bilețele pe care le schimbam între noi. La început totul părea un joc, apoi a început să ne placă. Pentru că eram libere și puteam vorbi despre tot și nimic; poezia, literatura, politica, filozofia ne însoțeau la tot pasul.

Dimineața vecinelor ne-a obligat (nu râdeți!) să vorbim mai mult la telefon. Fără să ne vedem față în față, fără bilețele și fără cafelele noastre de zi cu zi. Și totuși, dialogurile noastre erau atât de pline de viață și jucăușe.

Radu Vancu a simțit foarte bine textul nostru și a scris pe coperta IV: "Gândirea se naște în gură", scria Tzara într-un manifest din 1920. Peste exact un secol, în timpul pandemiei, două poete (Angela Baciu & Nora Iuga) au ținut să arate că poezia se poate naște între două telefoane, adică între două guri. Despre poezie ca vorbire la telefon mai scrisese, bineînțeles, Frank O'Hara; însă dacă l-am pomenit pe Tzara și nu pe american e fiindcă limbajul dezlănțuit din convorbirile Baciu-Iuga seamănă categoric mai mult cu omnifagia dadaistă decât cu personismul. Acesta din urmă ținea să documenteze logica vieții umane; la cele două poete, limbajul ține să se documenteze pe el însuși. Și o face cu enormă bucurie, știind că poate aglutina totul, de la Veronica Micle la Josephine Baker & de la Akhenaton și vrăjitorul din Oz până la castraveți murați și castrați. Pandemia ne poate separa corpurile, timpul ni le poate altera – dar nimic nu poate altera limbajul, nimic nu ne poate separa de el. Câtă vreme putem genera limbaj, nimic nu are putere asupra noastră: asta e ce spun și ilustrează, cu atâta bucurie și strălucire, Angela Baciu & Nora Iuga".

A fost o experiență incredibilă. Să ne fi auzit la telefon cum comentam știrile, meciurile Rapidului (de fapt, Nora vorbește mai mult cu Tiberiu despre Rapid, jucători, istorie și balet – sunt temele lor preferate!), despre modă, prietenii literare, despre copilăria din Sibiu, Ursuline și maici, despre prima iubire, studenția, profesorii Tudor Vianu și G. Călinescu, vacanțele la 2 Mai, despre Nina Cassian, Virgil Mazilescu și Nino, lecturile cu Mariana Marin și câte și mai câte... "Când eu nu o să mai fiu, tu, Madame Univers, o să devii… iugolog! îmi spune Nora de multe ori…

Cum a fost pentru tine experiența scrierii "la două mâini"? Ce fel de "vecină" este Nora Iuga pentru tine?

De la o simplă discuție, despre orice (poate fi o ascuțitoare, un scaun întors, cumpărăturile din Piața Miniș, curierul de la Mega, chelnerul de la "Pescaru" sau venirea poștașului cu pensia), totul poate deveni subiect de scris... e o experiență incredibilă, o școală de poezie și literatură care te frământă pe toate părțile, te provoacă și te maturizează... "Vecina" Nora este așa cum o știm: liberă, mereu pregătită pentru întâlnirea cu publicul, în căutarea următoarei cărți... Acum cea mai mare dorința a ei este să atingă suta...

Știu că e în curs de apariție (și) un volum de interviuri cu Nora Iuga: De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam (2025). Dacă e posibil, te rog, spune-ne mai multe și despre acest volum. Unde și când va apărea mai exact?

În curând va apărea și volumul De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam la editura Cartier. Nu voi spune prea multe despre această carte, pentru că aș dori să fie o surpriză, inclusiv pentru Nora. Este darul meu pentru cei 94 de ani pe care tocmai i-a împlinit. În carte am adunat toate interviurile mele cu ea realizate în ultimii 14 ani... cât și... dar, nu mai povestesc mai departe... abia aștept să apară volumul!

În continuare, aș vrea să schimb puțin unghiul de atac... De-a lungul timpului, ai avut (ai) o bogată și diversă activitate culturală sau literară: scrii proză, poezie, publicistică. Care "gen" îți este mai apropiat și care îți oferă cele mai mari provocări?

Poezie? "alunec încet/ și viața/ se scurge din mine/ sunt o rozătoare/ un câine/ sau o felie de pâine"... sau "cu scaunul pe cap/ și ochiul drept/ curgând pe caldarâm/ stă Brauner/ cu fața la perete/ în gara N./ sinucigașul/ își trage trenul peste el / ca o pătură/ călduroasă"...

Proză? "sunt colecționara de nasturi albi maro cu dungi cu două sau patru găuri de lemn sidef cu desene și sclipici nasturii ăștia au sărit din sertar și se tot învârt în capul meu urlă ca nebunii nasturi de catifea argintii aurii cu stemă lăsați-mă în pace ce nevoie am eu de atâția nasturi unde să îi cos nasturii devin și mai mulți de unde tot apar să îi dau cu spray de insecte poate mor nasturi de zahăr bronz sau din mătase nasturii cântă, cine dracu a mai auzit asta credeți-mă, nasturii sunt tot acolo"... sau "cer roșu. bărbatul cu mustață și chipiu negru cară într-un soi de roabă cutii pe care scrie butter cookies. trenul vechi tocmai intră în gară e verde aproape nu se vede de aburi femeia cu pălărie și mănuși albe își strânge în brațe băiatul. ăsta e un tren? pare mirat băiatul. Anna Karenina zâmbește. citesc pe tren numărul 61333 lumea se urcă grăbită. contele Vronski nu a venit încă. nu, nu e o amintire. e imaginea de pe cutia cu biscuiți primită. Anna nu o să moară azi. Anna nu".

Interviul? O, câte interviuri am făcut în anii studenției și, mai ales, după. Cu Mircea Zaciu, Mircea Horia Simionescu, Laurențiu Ulici, Radu G. Țeposu, Mircea Sântimbreanu, Nina Cassian, Cornel Regman, Fănuș Neagu, Emil Manu, Cezar Ivănescu, Constantin Ciopraga... și acum îi amintesc doar pe cei plecați dincolo... toate interviurile mele au fost publicate în reviste și în volume. În 2015, a apărut la editura "Junimea" cartea "Despre cum nu am ratat o literatură grozavă" în Colecția "Dialog XXI" și în aproape 500 de pagini, am adunat interviuri mai vechi și mai noi, în trei capitole: Interviuri la cafea, Îți mai aduci aminte, Doamnă și, în capitolul III, Așa cum i-am cunoscut – mărturisiri și amintiri.

Și pentru că vorbim de interviuri, parcă îl am acum în față pe "uriașul" Mircea Sântimbreanu, cu zâmbetul blând și pălăria așezată într-o parte. L-am întrebat cum e la pescuit, dacă face politică și mi-a răspuns că "este apolitic de stânga". Mai există cenzură? Și mi-a răspuns: "Da. Cea mai teribilă cu putință: prin anonimatul cărților și revistelor. Tiraje mici, prost difuzate... Cum credeți că recepționează cititorul opera dumneavoastră? A râs Maestrul și mi-a zis: "Huliganic, aș fi ispitit să răspund, dacă m-aș călăuzi după înfățișarea cărților mele în bibliotecile publice: decopertate, julite până la limita mutilării..."

Sau un alt dialog cu regretul Fănuș Neagu, era pe atunci directorul Teatrului Național din București. L-am întrebat ce prietenii i-au marcat viața. Și Maestrul a răspuns: "...am fost strâns legat de Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Băieșu, Raicu, Cosașu, Grigore Hagiu, s.a., a fost o generație superbă, care nu se va mai repeta. Generație de mari poeți, care, iată, dispare. De curând, au murit marele prieten Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Cezar Baltag – prieteni de inimă...".

Despre poezie am vorbit și cu regretatul Mircea Horia Simionescu. Iată ce îmi mărturisea: "După părerea mea, poezia se desparte astăzi în două "aripi": o aripă care s-a folosit multă vreme, dar care își pierde treptat din interes, o poezie metafizico-speculativă, în care abstracțiunea domină; și o a doua aripă, o poezie influențată de cea anglo-saxonă, o poezie a concretului, mă gândesc acum la poezia americană, de pildă."

Poezia? proza? publicistica? teatrul? fiecare gen literar a venit pe rând, apoi fiecare s-a așezat calm la masa de lucru și conviețuiesc și astăzi...

De la debutul din 1994 și până în prezent ai publicat nu mai puțin de 24 de cărți. În tot acest timp, ce simți că s⁠-⁠a schimbat în scrisul tău?

Cred că ar fi fost interesant să caut câteva poezii publicate la 16, 17 ani (atunci am debutat în revista "Amfiteatru" cu un grupaj de poezie și o prezentare semnată de regretatul critic literar Radu G. Țeposu). Sigur că se schimbă scrisul, gândirea... într-un fel scrii și simți când ești adolescent, altfel după ce începi să te maturizezi... Apoi, crești, te schimbi, evoluezi, întinerești, îmbătrânești odată cu scrisul tău... și e foarte bine așa!

Ai și primit numeroase premii literare. Ce reprezintă pentru tine toate acestea? Ce valoare mai au astăzi premiile literare?

O recunoaștere. Un dar de suflet. Valoare sufletească.

Știu că îți place să călătorești cu trenul. Și mie, de altfel. De aceea, aș avea o curiozitate zenobiană: lângă ce scriitor sau personaj de ficțiune ți-ar plăcea să stai pe ruta Brăila – București și mai departe, la Iași? Despre ce ați povesti?

Călătoriile mele nu au capăt de linie. Și nici nu vreau. Îmi plac mult prea mult. Această ultimă întrebare m-a lovit în "moalele capului", cum se spune. De parcă ai fi fost mereu prezent în spatele meu și "m-ai văzut". Prima oprire ar fi la Brăila. Pe peronul gării îl și văd pe Panait Istrati întors de curând din Constantinopol sau din Cairo. I-aș povești că doi scriitori de suflet, Cezar Ivănescu și Lucian Vasiliu m-au botezat de foarte tânără Kyira Kyralina și așa mi-a rămas numele de alint... știu că ar zâmbi. Am urca în tren la vagonul restaurant, l-am invita și pe Nikos Kazantzakis, am lua o cafea la nisip și un pahar cu bragă și am sporovăi despre porturi, Dunăre, marinari, Terente, lăptari, iaurgii și alte nimicuri până noaptea târziu... În Gara de Nord aș poposi pentru câteva ore pentru a-i vedea pe Gherasim Luca și Gelu Naum, dar știu cât sunt de ocupați! Mi-ar scrie ceva pe o hârtie sau un colț de șervețel... ceva doar pentru mine... apoi i-aș privi cum se urcă în trenul spre Paris... Și călătoria mea nu se va opri aici. În atelierul lui Brauner, voi scrie un poem despre fuga omului nou cu un șurub înfipt în tâmplă sau un cuier întors pe dos, un ochi care curge... și glasul roților de tren mă vor însoți până la Iași... Botoșani... Satu Mare... apoi în Grecia, la Taverna lui Zorba Grecu, la un pahar de retsina rece și o porție de portokalopita...