Călin Dengel, Paraxeno, Avalon, Cluj-Napoca, 2024

Demersul întreprins pornește de la titlul cărții, care ne-a atras atenția de la prima lectură: "paraXENO: colecție de texte ignorate, refuzate, publicate sau inedite" - este un titlu care creează un orizont de așteptare inedit cititorului.

Mottoul "Quando corpus morietur, fac, ut animae donetur paradisi gloria. Amen." – "Când trupul moare, să fie dat sufletului spre gloria paradisului. Amin." (poem medieval catolic, pus pe muzică de Pergolesi, Rossini, Dvorak) așază demersul liric în descendența unei tradiții lirice consacrate și, totodată, în lumina titlului, orientează lectura spre a descifra, în egală măsură, asocierile de natura livrescă cu metafora și oximoronul care definesc un parcurs literar de excepție.

Paradoxul regăsirii de sine: "Când au uitat de mine/mi-am adus aminte de mine" – ignorarea din partea exteriorului determină întoarcerea spre propria ființă, la fel cum la Eminescu, "ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă".

De asemenea, poezia cu valențe de artă poetică "Paraxeno" afirmă biruința vieții și a iubirii asupra nopții și a ghinionului, sugerate subtil de oglinda spartă "în mii de săgeți/care luceau criminal de pe margini". În același timp, "Alfa" și "Omega" devin ipostaze ale universului liric, între ipostaze biologice –mitocondriile – și tribulațiile iubirii care-i poartă până la limitele spațiului cunoscut și dincolo.

Ca într-un joc de copii, numărătoarea inversă, punctată de cântecul inedit al pescărușului concretizează abstractul, prin cufundarea în liniștea nopții care anulează distanțele dintre aici și acolo, dintre poet și poezie

Obsesia numerică se regăsește în "Opt diorame", în care, pe rând, fiecare cifră devine o definiție metaforică:

​ –"unu" – "la tinerețe viața nu se prăpădește/cu trebuie trebuie trebuie"

​ –"doi" – "am jurat/că nu vom vedea nimic din ce e dincolo"

​ –"trei" – "la orice colț de istorie/îi așteaptă în umbră câte un tătuc flămând"

​ –"patru" – "în avion singurul loc liber era dezolarea"

​ –"cinci" – "ochiul atoatevăzător privi lung și se închină"

​ –"șase" – "prieteniile vechi se maturizează în rifturi întunecate"

​ –"șapte" – "tăcerea e pe cale de dispariție"

​ –"opt" "și e musai să ai strânse undeva/o mie de like-uri/pentru ultimul drum"

Un "Tonic trofic" amestecă tonul de prescripție medicală cu recomandările lirice ale lui Nichita Stănescu, din "Lecția despre cub": "astfel se asigură o creștere/rapidă și deasă a firelor sălbatice" – "se răzuiește cu raze/până cubul iese perfect"

Iubirea, ca temă fundamentală a volumului, se îmbină cu necesitatea ordonării prin repere numerice, într-o încercare sui generis de prindere a sensului ascuns dincolo de amestecul registrelor lingvistice prin care "mirosul de vasodilatație și suspin" se asociază cu nevoia de validare a omului social al prezentului.

Mai mult, "Foamea de cuvânt" devine mecanismul secret al existenței universului, în timp ce preceptele unei vieți sănătoase, cu iz de mesaje de interes public sunt anulate de uitarea atotstăpânitoare. De asemenea, minunile biblice sunt aduse în prezentul necredinței, când singura religie rămâne iubirea, resemnificată între "greutatea gândurilor", "fierbințeala rugilor" și "gigabiții de reprezentări/călcați în picioare".

Însă, paradoxul existenței în cuplu anulează singurătatea autoasumată: "Când eram singur, nu eram singur", pentru că "între omoplați/există un petic de pielE", într-un ingenios joc tipografic al literelor finale transformate în majuscule, iar sentimentele personale devin reflecția blestemelor biblice, într-o Românie a "orei exacte", în care "Vântul bate mereu dinspre est", în ciuda aspirației către globalizare: "sunt cetățean al lumii/un golan educat, scăpat spre civilizație".

Tatăl reprezintă una dintre figurile lirice esențiale care polarizează interesul creatorului – "Alles uber meinen vater" – "Totul despre tatăl meu". Ipostaza paternă este evocată între diagnostice medicale, vise recuperatorii, dorințe nerostite, roluri imaginare, amintiri înduioșătoare, închistări în prejudecăți, injecții cu diazepam, țigarete uitate de timp, medicamente și spirit, "primul infarct" care "fusese într-o gardă", "ramurile împovărate de rod" ale viitorului și se află într-un întuneric fără sfârșit de unde versul încearcă să-l recupereze și să-l salveze de uitarea infinită.

"Chatte blanche" și "Maurice, le noir" devin doi poli antitetici ai universului, a cărui evoluție se măsoară între meditația asupra evoluției timpului, marcată de "ochii adevărului" care privesc "cu deznădejde în jur" și stingerea soarelui, în lipsa căruia "nimic nu e mai bun ca un ceai cald/cu rom și biscuiți uscați din dulap". Existența umană se transformă și ea într-o goană nesfârșită "din autobuz în metrou", printre "secrete de serviciu", "ambiții pătrate" și "rapoarte ascuțite".

Definirea numerică revine obsedant, descrescător, sub semnul uitării dictate autoritar în lume: "Să se arunce în uitare această lume", pentru că existența individuală se transformă într-un ac al cuvintelor care "se ascunde și se ivește/în hârtie după voința cusătorului". Operațiile matematice sunt apanajul poetului care, însă, își declină orice responsabilitate asupra propriilor versuri, fiindcă "liniștea de ieri" se cuvenea "să fie zgomot,/să aud azi/ce mi se cuvenea și mi-a fost ascuns". Până și Dumnezeu capătă concretețe, într-un demers medico-științific "neînduplecat cu fiziologia", desfășurat în ritmuri de muzică rock, în care până și îngerii își redescoperă sensul în lume. Cuplul, imagine recurentă, împrumută impresia perfecțiunii formale: "Suntem două membre articulate/ale aceluiași subansamblu", iar sentimentele sunt verbalizate cu sinceritate. "Te iubesc ca o mână/cu degetele împreunate", pentru ca, în final, zădărnicia să acopere totul: "piatra zdrobi fraza care eram".

Incursiunea spațială pe "Strada Buna Vestire", de la "nr.1" la "nr.5" ne poartă între libertatea visată în finalul zilei, trecând prin sentimentul zădărniciei fără sfârșit: "paharul stă gol dinaintea lui/dintotdeauna a fost gol", prin teama negată și dorințe verbalizate pe ton imprecativ: "Unde nu mai dă Dumnezeu/să ne naștem din rodii/și să nu ne mai rupem unii de ceilalți".

Întrebările retorice care dau glas nesiguranțelor și lipsei deschid drumul căutării de sine și regăsirii cuplului într-o reafirmare sacadată a sentimentelor: "Ascultă-mi glasul și înțelege că/nuamplecat_nicăieri".

De departe, însă, "Poemele grilă cu răspunsuri multiple" reprezintă cheia de boltă a întregului volum. Îndrăzneala verbului, insolitul metaforelor, intertextualitatea, referințele literare alături de cele digitale și politice, autoironia mascată într-o lume obiectificată, gesturile banalizate ale cotidianului, chiar și într-o situație de criză ("Te doare inima și nu știi pe ce să pui mâna") transpun tot atâtea atitudini poetice de mare profunzime care invită la reflecție, mai ales că "Despre poezie nu trebuie să se vorbească, pentru că la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul".