Revistă print și online

Rechini și șobolani

Ne apropiem de finalul lui august, când oamenii răscolesc bibliotecile. De-a lungul timpului am aranjat în multe feluri cărțile, cel mai adesea cronologic și pe specii, acordând prioritate genului epic, desigur, adică familiei:) Aruncând un ochi peste volume, înainte de a le șterge de praf, mi-a trecut prin minte ideea că cele mai multe romane sunt pline de eroi negativi. De rechini. Adeseori când vorbim despre cruzime avem în minte colții rechinilor. De câte ori n-am auzit vorbindu-se despre rechini imobiliari, despre marii rechini ai pieței etc. Eticheta asta cuprinde multă aroganță și ipocrizie. Dacă te-ar pune cineva să alegi între a fi un rechin sau un șobolan care face valuri în subterană, mi se pare că alegerea n-ar necesita un timp lung de gândire.

Cu această  imagine în minte, am  trecut rapid cu privirea peste cărți, gândindu-mă la personajele rezistente în timp, cele mai multe  demne de tenacitatea rechinilor sau măcar cu o filozofie lejeră, ca o pasăre a lui Gan Bao, scriitor chinez (285-336), autorul unei culegeri de povestiri fantastice. Pasărea asta sfidează hotărârea unei cetăți. Un frate se căsătorește cu sora lui, ceea  ce atrage mânia zeilor. Cei doi sunt izgoniți în deșert, unde mor îmbrățișați. Pasărea, desigur, și ea de esență divină, e impresionată de soarta celor doi și acoperă cadavrele cu florile nemuririi. După șapte ani, cei doi incestuoși revin la viață, ca o singură ființă, cu patru mâini, patru picioare și două capete. În această nouă întrupare, în care nu sunt nici oameni nici duhuri, vor întemeia neamul legendar al Mengshuangshiilor. Izgonitorii acestor frați, cu toată biblioteca lor de tomuri etice, nu sunt decât niște șobolani în subsol.

Cam orice erou mitic comite atrocități și suntem învățați să credem că drumul spre perfecțiune este presărat cu cruzimi, cărora e bine să le faci față cu sabia în mână. Să-l luăm de pildă pe Yvain al lui Chrétien de Troyes (1135-1183). Acest personaj își pierde onoarea, deoarece întârzie la întâlnirea cu soția sa. Rușinat rău, fuge în pădure, își uită lumea, se sălbăticește, se întoarce la natura sa primitivă. Ajutat de Lunette, vrăjitoarea, comite o serie de fapte, aș zice, reprobabile: îl ucide pe stăpânul fântânii, se căsătorește cu văduva acestuia, se luptă cu uriașul Harpin, îi pune cu botul pe labe pe fiii demonului Netun, salvează și îmblânzește un leu (de unde își va căpăta numele de Cavalerul cu leu), iar în cele din urmă se va întoarce în regatul arthurian, ca un erou perfect, victorios și aureolat.  Acum e foarte bun, după ce-a nenorocit o sumă de lume. Cam asta fac toți eroii. Acum veți spune că învinșii sunt balauri și zmei. Nu contează! Sunt ființe ucise, sfâșiate de colții rechinului, nu înjurate discret de un Rattus fricos, cu glasul firav.

Chiar și lungul șir de personaje învinse, umile, pe care le aduc secolele 19-20, au rolul mai curând de a spori strălucirea rechinului decât de a întări ascensiunea vreunui șobolan. Bașmacichin, săracul, mort din cauză că-i dispăruse mantaua, după moarte se face fantomă și-i dezbracă pe stradă pe bieții locuitori ai gogolianului oraș Petersburg. Ființele fără însușiri care populează această literatură aproape că-ți dau peste nas cu pasivitatea, ratările, neputințele lor, fiecare ascunzând în buzunarele hainei măcar un colț de rechin. Ce să mai zic de cinismele existențialiștilor, resturi penibile ale unei confruntări sângeroase. Amintiți-vă de Johan, din Jurnalul seducătorului (Søren Kierkegaard) - unul dintre cei mai rafinați manipulatori, ascuns în zona fertilă, a atracțiilor, a iubirii.

De câte ori vine vorba despre oameni abjecți, imediat apare pe-acolo și șobolanul, iar dacă e vorba despre vreun luptător crâncen -  capătă locul cel mai bun din salon. Isaac, idiotul faulknerian, zoofil, Mink criminalul, jecmănitorul Flem (în romanul Cătunul) - sunt toate fețe ale ascensiunii detestabile și mizere, netrebnici și șobolani, în timp ce  Stavroghin e pe lista lumii bune, între rechinii cu ștaif.

Reputația proastă a șobolănimii cred că vine din două lucruri: sunt mulți și ieftini în fapte. Tocmai de-aia le-a și dat drumul pe străzi.

Doina RUȘTI

Doina RUȘTI Doina RUȘTI, prozatoare cu 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, a scris romanele Fantoma din moară(2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Logodnica (2017), dar este mai ales cunoscută prin trilogia fanariotă, compusă din Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri(2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte și Zavaidoc în anul iubirii (2024), plus peste 300 de povestiri. Între cele mai recente romane traduse: L’omino rosso (2021, Roma), The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia) și A malom kísértete (2024, Budapesta). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. doinarusti.ro doinarusti.ro

în același număr