O poveste extrem de exotică a adus editura Paralela 45 (care și-a făcut un adevărat obicei în ultimii ani de a scoate pe piața românească de carte titluri din cele mai neobișnuite colțuri ale lumii) în solida și interesanta colecție Ficțiune Fără Frontiere: o poveste polițistă cu puternice tente suprarealiste, a cărei acțiune se desfășoară în însorita și umeda insulă Cuba.

Mai precis în capitală, la Havana, celebră pentru peisajele sale cu mașini desprinse din anii cincizeci, femei fatale, case colorate, cu Fidel Castro cel bărbos și nemuritor, dar și cu trabucurile rulate de mână, cu care se laudă orice bogătan care se respectă.

Romanul se zice că ar face parte din tetralogia Havana, însă la o căutare scurtă pe internet am aflat, cu mare stupoare, că până în 2018 apăruseră deja nu mai puțin de nouă volume care îl au ca protagonist pe locotenentul Mario Conde, un polițist acrit de viață și mereu lac de sudoare din cauza căldurii infernale ce pare că a poposit (și nu mai vrea de fel să plece) peste Havana în vara anului 1989, când se desfășoară acțiunea acestui volum trei al seriei (volumele pot fi citite și individual, fără a-și pierde din farmec, se pare).

Descoperirea unui travestit sugrumat într-un parc din mijlocul Capitalei va trezi din amorțeală poliția care ar prefera să stea ascunsă prin birouri, în fața unor ventilatoare care să împingă aerul sufocant de colo-colo. Acesta era îmbrăcat cu o rochie roșie, fusese sugrumat cu o fundă roșie și lângă el se descoperise o Biblie ("Am ajuns să avem până și travestiți asasinați, deci suntem o țară dezvoltată", cum plastic se exprimă sergentul Manuel Palacio), care, după cum vom vedea mai târziu, joacă un rol important dacă nu în poveste, măcar în imaginația bogată a lui Conde.

Căci acest Mario Conde, suspendat temporar în urma unei altercații cu un coleg, reprezintă de fapt sarea și piperul acestei povești.

Sub trama polițistă, se ascunde de fapt o lume subterană plină de perverși, de artiști căzuți în dizgrație, de polițiști corupți și de oameni care au fost odată mari, dar pe care corectitudinea și viziunea strâmbă a uneia dintre cele mai stricte țări din lume i-a pus cu botul pe labe și le-a tăiat avântul creator din pricina ideilor și a orientărilor lor de orice fel, prin care Conde, chemat la datorie de către șeful său doar din cauză că duce lipsă de personal, navighează precum un căpitan de vas pe timp de noapte cu ceață deasă și cu farurile stinse.

Pentru că e o lume complet paralelă cu aceea în care se scălda Conde alături de prietenii săi, o clică de foști jucători de baseball și de amici care încearcă să facă și ei mici manevre pentru a supraviețui într-o țară în care lipsurile sunt la ordinea zilei, însă o lume în care i se face loc și lui Conde. Doar mortul era unul de-ai lor: lumea nu l-a înțeles niciodată și toată viața a fost ostracizat, gonit, izolat, batjocorit, umilit, alungat și, în final, abandonat într-un parc din simpla vină că era altfel decât ceilalți.

Ca mai peste tot în lume, orientare sexuală diferită este considerată deviantă și, ca atare, merită pedepsită și stârpită. Tot ce nu se aliniază credințelor bine înrădăcinate trebuie înăbușit în fașă, izolat, distrus, anulat, anihilat, șters din existență. Toți cei care sunt diferiți trebuie educați, corectați, îndreptați. Asta într-o țară modernă, civilizată. În Cuba însă, pe când noi ne zbăteam să scăpăm de dictatură, ei bine, mă și mir că putea exista o astfel de lume, chiar dacă subterană, clandestină, ascunsă bine.

Padura se dovedește un adevărat artizan al cuvintelor și al întorsăturilor din condei, în genul anilor 80, izbutind, chiar dacă pe alocuri pare că bate câmpii, să zugrăvească o lume întreagă, așa cum a fost ea, în doar puțin peste 200 de pagini, dar și să ofere literaturii un model de polițist pe care nu-l poți adora, dar nici urî din toată inima. Un clasic al genului, pe care îl descopăr cu plăcere și un univers romanesc în care m-aș mai pierde bucuros cale de încă vreo câteva povești de-acum încolo.

"Cartea încerca să dea acelei contradicții niște explicații filosofice: problema, sau cel puțin așa înțelegea Conde, nu era să fii, ci să pari a fi, nu era actul în sine, ci reprezentarea, nici măcar scopul, ci mijloacele văzute drept scop: masca pentru plăcerea de a purta mască, ascunderea văzută ca adevăr suprem. De aceea i s-a părut logică asemănarea dintre travestismul uman și camuflajul animal, nu pentru a vâna și a se apăra, ci pentru a apăra unul dintre visurile cele mai dorite ale omului: dispariția. Pentru că, evident, transformarea morfologică nu avea drept singur scop prinderea masculului-pradă, cum se întâmplă în cazul anumitor insecte care își schimbă aspectul pentru a simula flori atractive și plăcute pentru alții, care cad astfel în capcana mortală; iar deghizarea nu își propunea să păcălească, așa cum se întâmplă în cazul altor insecte, cu un fizic agresiv, care îi face pe posibilii atacatori să stea la distanță. Dimpotrivă, era dorința de a se deghiza, de a fi confundat, negarea negației, alipirea la tribul femeilor, toate astea, probabil, duceau la un transformism care, de atâtea ori, putea rezulta grotesc."

Leonardo Padura – Măști, editura Paralela 45, 2021, trad. Marin Mălaicu-Hondrari