În încercarea de a dezvălui caracterul ceremonial intrinsec vieții cotidiene, precum și particularitatea convențiilor sociale (abstracte, prejudicioase și adesea funcționând tacit), de a institui realități de sine stătătoare, sociologul american Erving Goffman nota, succint, dar evocator, că lumea noastră nu este decât o nuntă. A citi un roman în timpul petrecerii de Anul Nou, a refuza să participi la un joc de Kemps atunci când echipele sunt incomplete, a recunoaște că nu îți place înghețata sau a deconspira amar brunch-ul ca invenție strategică a capitalismului, deși nu constituie o ilegalitate, pot fi interpretate de către indivizii cu care interacționăm într-un anumit spațiu și timp ca fiind o abatere care amenință integritatea grupului (iluzia ei, cel puțin), o manifestare a unui comportament excentric și parazitar.

Prin "performarea" acestor acte (sau, mai degrabă, prin respingerea unor performări conformiste și previzibile), individul discreditează conștient spectacolul în care tot restul lumii participă și se sustrage dintr-o realitate confortabilă, revelându-i implicit fragilitatea. Exemplificărilor anterioare le poate fi asociat și fenomenul cultural care a fost clișeizat sub denumirea solo eating sau table-for-one dining culture.

Discursul suscitat de această predispoziție umană, dobândită relativ recent, de a mânca de unul singur în public, a parcurs anumite etape de metamorfozare care, sociologic vorbind, sunt cât se poate de firești: considerată mai întâi o formă de transgresare a valorilor și a comportamentelor implicate în ritualul mesei, evoluând apoi de la tabu. Iar aici ne referim la stigmatul pe care îl încorpora demografia – aflată în continuă creștere – acestor solo eaters/ diners și care îi constrângea să apeleze la binecunoscutul takeaway. Nu mult după aceea, a devenit un trend - mulți atribuie schimbarea de paradigmă restaurantului amsterdamez Eenmaal, proiectat întocmai pentru a acomoda conceptul de solo eating, deschis în iunie 2013, însă Japonia încerca să înlăture această stigmă încă din 1960, prin lanțul de restaurante Ichiran. În final, în "vremuri pandemice" și în "viața post-carantină", adică odată ce s-au confruntat cu un fel de criză inversată, oamenii au simțit nevoia unei reîntoarceri la dimensiunea socializată a mesei.

Reziduuri ale acestei stigmatizări există, însă, independent de evoluțiile generale sus-amintite. De ce ne incomodează atât de mult imaginea persoanei singure care alege să ia masa în public? Mai mult decât atât, de ce are ea proprietatea de a stârni nu numai compătimirea, ci, uneori, chiar și disprețul privitorului? Pentru Goffman, orice context de socializare impune individului un comportament specific, el presupunând un fel de protocol de distribuire a atenției ("involvement allocation") într-o situație dată, care asigură sentimentul de apartenență ("fitting in"). Ritualul mesei ridică probleme de la bun început, căci, într-un spațiu public, deși activitatea principală ar trebui să fie aceea de a mânca, nu este întocmai adecvat să lăsăm impresia că ea reprezintă unicul nostru punct de interes. Astfel, actului dominant i se subordonează, de regulă, un act precum acela de a citi o carte sau un ziar, de a verifica instagram-ul, de a asculta muzică – toate fiind, în ochii multora dintre noi și 60 de ani mai târziu, nimic altceva decât simple surogate ale unui eventual partener de conversație. Toate acestea doar pentru că nu putem concepe omul postmodern ca ființă socială care s-ar expune voit prejudecăților, doar pentru a cultiva un sine autentic.

Pentru mine, ceea ce face solo eating-ul interesant și demn de dezbătut este caracterul său nuanțat, faptul că sancționarea actului se petrece numai când individul ocupă poziția de spectator, ci nu de actant. Cu alte cuvinte, autostigmatizarea nu se manifestă când rolurile se inversează – deodată, actul devine, din varii motive, scuzabil și cvasiacceptabil. De pildă, suntem în pauza de masă și niciun coleg nu a putut să ni se alăture, am ajuns prea devreme la locul de întâlnire și ne este deja foame etc. Diversele calificative folosite pentru a descrie un solo diner ("ratat", "ciudat", "monahal") sunt, așa cum demult ne-am obișnuit în ceea ce privește modul de funcționare a etichetelor sociale, aplicate întotdeauna celuilalt, niciodată propriei persoane.