Să vă spun cum m-am întâlnit cu Mihail Victus - nu demult, prin toamna-iarna trecută. Îmi comandasem un ceai și încercam să mă concentrez pe frumusețile nevăzute ale unei măști medicale. Nu bătea vântul, nu era ger. Iar terasa, pe lângă Muzeul Literaturii, era în acel moment, una dintre cele mai căutate. Și-așa din senin, am constatat că apăruse la masă. Ei, bine Zenob, m-a luat el cam de sus, se pare că n-ai auzit încă de mine. Așa și era, nu știam cine e. Am observat însă o monogramă minusculă pe buzunar, din fericire destul de familiară, așa că am spus foarte sigur pe mine: ești probabil angajat la muzeu. Schimbând discuția, a trecut la afaceri, susținând că are acasă o galerie de personaje, zicea el, unele care știu doar să numere, iar altele foarte elaborate, în care poți să cauți cuvinte, ca în Dex, plus niște femei telepate, un monstru hibrid și câțiva polițiști de pe vremuri. Credea că mă interesează și voia să le vândă - le făcuse și prețul. De ce mă găsise tocmai pe mine, nu pot să spun. În fine, a rămas să mă mai gândesc, la plecare, am făcut schimb de numere de telefon. Ca mai târziu, la vreo oră, să primesc un sms de la el: ai avut dreptate, Zenob, haina aia cu monograma e de la muzeu, numai că nu-i a mea, o furasem, ca să-ți fac impresie bună. Iar din ziua aia m-am mai văzut cu el de câteva ori, mereu în câte o haină de împrumut, încât am început să mă îndoiesc că este aceeași persoană. Acum de curând, am auzit c-ar umbla într-o rochie, pe care scrie ceva despre niște păcate.

Dragă Mihail Victus, ai creat un grup puternic de prozatori, în jurul revistei Liternautica: există un program estetic, idei care unesc grupul? Sau este vorba doar despre întâlniri fericite?

Când am pornit proiectul ăsta, ne-am gândit să facem o comunitate literară. Tocmai în perioada când astfel de proiecte (de bună calitate) se aflau într-o rapidă scădere. Și a fost o perioadă plăcută, chiar dacă au existat anumite tensiuni. Se organizau concursuri, se lansau tot felul de provocări pentru autori. Din vechea echipă, am rămas doar eu și Cornel Bălan. Încet (și de bună-voie), ni s-au alăturat alți oameni, împreună cu care am reușit să formăm o nouă echipă. Nu a existat o selecție sau așa ceva. Oamenii care scriu bine au ieșit în evidență, iar echipa s-a format de la sine când am luat decizia să ne îndreptăm mai mult spre ideea de revistă. Ce ne ține împreună e respectul reciproc și onestitatea (față de scrierile celorlalți). Întâlniri "fericite", într-adevăr.

Povestește-mi despre un personaj de ficțiune - șocant, neobișnuit, uluitor.

Trec peste șocant și uluitor, rezervate zenobilor, pentru că asta nu mi se întâmplă când citesc (poate fiindcă, pe lângă plăcerea citirii unei cărți bine scrise, caut o înțelegere a personajelor și accept dinainte faptul că oamenii pot fi capabili de orice), și mă opresc la neobișnuit. Un personaj care m-a bântuit o perioadă îndelungată e Benjy. Când am citit prima dată Zgomotul și furia, mi-a fost puțin dificil să intru în mintea lui Benjy, dar în același timp am fost fascinat de el și de frazarea folosită de Faulkner – atât de mult, încât după câțiva ani am scris un roman (de sertar) în care aveam un personaj asemănător, o combinație între Benjy și Lennie (Șoareci și oameni). Un exercițiu extraordinar de folositor ăsta, să încerci să redai povestea din perspectiva cuiva mai puțin înzestrat mintal.

Dintre sensurile cuvântului "păcat", care ți se par mai puternice? Vinovăție, nonconformism, trufie (mistică) etc. ?

Ideea de păcat a făcut parte din toată copilăria mea și mare parte din adolescență. Probabil că asta e valabil pentru oricine provine dintr-o familie foarte religioasă. Am fost învățat că păcatul e întotdeauna urmat de pedeapsă, dacă nu imediată, atunci finală (și eternă). Sentimentul de vinovăție a venit și el la pachet odată cu asta. Nu atât de puternic încât să mă oprească de la înfăptuirea "păcatelor", dar suficient de prezent încât să existe, uneori, câte o remușcare. Până la urmă, ce înseamnă a păcătui? Dacă vorbim din punct de vedere religios, lucrurile sunt clare. Păcatele mai mici sau mai mari se regăsesc într-o mulțime de cărți bisericești. Apoi, mai e și forma ceva mai abstractă – să o numim "păcătuire socială". Iar aici putem încadra tot ceea ce nu respectă regulile sau convingerile unui grup sau chiar ale unei singure persoane. Putem spune despre cineva că păcătuiește pentru că nu respectă anumite reguli autoimpuse ori adoptate de un grup mai mare de oameni. Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi păcătuiești. Suntem o lume de păcătoși.

În romanul tău recent, Toate păcatele noastre, naratorul este de gen feminin: te identifici acelui personaj sau l-ai ales ca să șochezi, să experimentezi? Care a fost ideea?

Nu voi încerca niciodată să șochez prin ceea ce scriu, doar din dorința de a șoca. Dacă se întâmplă să folosesc vreo scenă care ar putea părea șocantă, o voi folosi doar dacă subiectul o cere, dacă personajele se îndreptă inevitabil spre așa ceva. Dar niciodată nu voi căuta să șochez. Acum, după ce m-am făcut înțeles, să revin la întrebare. Pe lângă faptul că am simțit că prin vocea personajului feminin puteam să redau cel mai bine subiectul, a mai existat și dorința de-a încerca ceva diferit. Îmi place să mă provoc atunci când vine vorba de scris. Să încerc să nu repet ceea ce am făcut deja. Așa că romanul meu de debut a fost scris din perspectiva unui manipulator, al doilea din perspectiva unei surori protectoare, în cel ce urmează voi propune ceva diferit. Probabil că dacă nu voi găsi o metodă prin care să scriu ceva cât mai diferit de cărțile anterioare, nu voi mai scrie.

Ce înseamnă pentru tine acest nou roman? Vezi în el o carte a confirmării? Sau este doar a doua carte și atât?

În primul rând, există un ansamblu, un drum imaginar pe care mi l-am trasat ca scriitor. Așa că noul roman e o continuitate, un fel de bornă kilometrică a acestui drum. În același timp, e o autodepășire – pentru că, așa cum am specificat deja, prin fiecare nouă carte încerc și voi încerca să mă provoc și mă depășesc pe mine, cel anterior fiecărui manuscris. Deci, da, Toate păcatele noastre e un salt înainte, din punctul meu de vedere. Poate fi privit și ca o confirmare, dar asta o decid cititorii. Sper că nu voi ajunge niciodată să public o carte care să fie "doar atât", "doar încă o carte" de adăugat la bibliografie.

Ți se pare important să publici la o editură mare? Nu cumva este și un dezavantaj din punctul tău de vedere? La o editură mare există întârzieri, cartea nu apare atât de repede pe cum ai vrea etc.

Sunt avantaje și dezavantaje, dragă Zenob, de ambele părți. La o editură mai mică sau medie, fiind mai puține proiecte în derulare, ai parte de mai multă atenție din partea echipei, te poți implica în fiecare pas, dinainte și după publicare. Pentru că aveam ceva foarte bine stabilit în minte, în cazul romanului meu de debut am putut de exemplu, printre altele, să-mi fac propria copertă și am stabilit câte numere de cuvinte să aibă pe pagină (nu voiam să depășească 180 de pagini). La o editură mare, cum este Litera, am avut ocazia să observ că altfel stau lucrurile. Am obținut, într-adevăr, și de această dată acordul de a-mi face propria copertă, dar restul nu a mai depins de mine. La o editură mare, sunt sute de proiecte care merg înainte în paralel. Editorii și toți cei implicați nu pot aloca un timp foarte mare fiecărui proiect în parte, e de înțeles. Există deja niște traiectorii dinainte stabilite. La o editură mai mică ești mai implicat și totul se întâmplă în termenii stabiliți, dar odată ieșită în lume, cartea va avea mai puțină vizibilitate. La o editură mare nu te poți implica atât de mult pe cât ți-ai dori și ar putea să existe întârzieri, dar ai parte de o mai bună vizibilitate.

Care este pentru tine cel mai visat moment în promovarea romanului? Ce-ai vrea să faci neapărat: să ai o lansare fizică? Să ai discuții online cu cititorii? Cronici? etc.

https://www.youtube.com/watch?v=6skOe7qke8A&list=PLHwZFmt_GgYEsBy1UiaqGenS_Dqouu5ad&index=36

Nu-mi place să vorbesc în public. Nu e vorba doar de ceea în engleză s-ar numi stage fright, o anxietate resimțită când ești pus în fața unei audiențe. Sunt mai degrabă un om al cuvintelor scrise, mai puțin al celor vorbite (nu e prima și nici ultima dată când o spun). Când am lansat romanul de debut, după ce că eram timorat din cauza asta (un pahar cu vin nu mi-a ajutat), m-a lovit și o răceală care m-a făcut mai mult să fiu atent la cum îmi trag nasul fără ca gestul să iasă în evidență (nu aveam niciun șervețel în preajmă), decât la ce-mi iese pe gură. Adică mă descurc până la urmă, pot lega niște propoziții scurte și inteligibile, dar nu mă simt în largul meu făcând asta și se observă. Deci nu, dacă ar fi după mine aș evita lansările fizice. Cât despre promovare, am citit că în State (și nu numai) nu se semnează un contract de publicare dacă nu există un anumit număr de cronici de întâmpinare, stabilite dinainte. Cronici obiective, fără laude gratuite și altele asemenea. Doar cât să audă publicul de carte. Altceva, ce ar mai fi? O promoție pentru precomenzi, un concurs pentru cititori... Mai departe, nu știu ce ar fi de dorit. Implicare din partea echipei de marketing a editurii. Știu oamenii de acolo ce-i mai bine de făcut în privința promovării.

Dacă ar urma să ai un dialog cu unul dintre scriitorii români, pe cine ai alege partener de dialog? Dar dintre scriitorii străini?

Când am avut lansarea de la Constanța pentru Treisprezece. Proză fantastică, pe drumul de întoarcere spre București, pe la miezul nopții, l-am avut copilot și partener de discuții pe Radu Găvan (și-a luat în serios rolul și nu s-a oprit din vorbit, probabil de teamă să nu adorm la volan). Așa că în ceea ce privește scriitorul român, pot spune că deja am bifat asta. Dintre cei străini, cel mai mult mi-ar fi plăcut să-l însoțesc pe Hemingway la pescuit cu barca și o cutie cu doze de bere ținute la gheață. Dar, cum asta nu mai poate fi posibil, ar trebui să văd care dintre McEwan, Marias, Llosa, Coetzee sau Vila-Matas ar fi dispuși să lege o conversație c-un autor aflat la început de drum, provenit dintr-o țară obișnuită să ocupe ultime locuri când se fac topuri despre lucruri pozitive. În privința condițiilor, n-aș avea nicio pretenție.

Ai un obiect protector, norocos etc? Povestește despre el.

Nu sunt superstițios. Chiar dimpotrivă. Și nici în obiecte norocoase (ori cu atribute asemănătoare) nu cred. Dar îmi place stiloul cu cerneală (neapărat neagră) pe care-l folosesc de fiecare dată când vreau să scriu ceva literar. S-a creat o legătură între mine și obiectul ăsta. A devenit un fel de extensie. Reușește să mă transpună imediat în acea lume ficțională, încă de la primul cuvânt scris.

Ce ai în proiect?

Marele roman românesc. Glumesc (poate). Scriitorii americani au mereu în minte acel mare roman american. De ce să nu-l avem și noi, scriitorii românii? Un proiect mare, în care să pui (aproape) totul, până la epuizare. E un proiect în jurul căruia mă învârt de mai bine de jumătate de an, la care adaug mereu idei, personaje, scene. Probabil că încă nu l-am început fiindcă știu că mă va solicita destul de mult. Dar, odată cu toamna, începe (pentru mine) cea mai bună perioadă pentru scris. Iar entuziasmul în privința noului roman e din ce în ce mai puternic. Într-o zi, foarte curând, nu mă voi mai putea împotrivi.