În memoria lui Marcel Petrișor, stins din viață săptămâna trecută

Ca un făcut, toată lumea plecase din librărie, rămăseseră numai Luca și fata, iar librăreselor deja începuse să nu le miroasă a bine... Au ieșit pe bulevard și din câțiva pași au și ajuns în Cișmigiu. Era o seară de toamnă liniștită, care îmbia la plimbări lungi, ieșiri subtile din timp, când vârstele partenerilor nu mai fac nicio diferență și cei doi se pot contopi până la uitarea de sine. Luca a simțit că nu se poate împotrivi dorinței, și cu cât s-ar fi împotrivit, cu atât dorința ar fi sporit în intensitate. S-a uitat atunci adânc în ochii fetei care avea un chip ca-n basme, ca-n mituri și legende, așa cum sunt de obicei reprezentate Isoldele și Crimhildele și ale noastre Ilene Cosânzene... Simțind pericolul, i-a spus atunci fetei cu vocea lui baritonală, care întotdeauna făcea impresie: Tu știi că am murit și că ne întâlnim, de fapt, într-o altă lume? Fata s-a crispat toată, iar apropierea ei de el a pierit ca prin farmec. Dar eu nu vreau să mor, a țipat ea strident și în clipa imediat următoare a luat-o la fugă. Luca nu sperase că poate ieși atât de ușor din contextul jenant. A doua zi la ore, fata era cu totul alta și nimeni nu s-ar fi îndoit de faptul că nu dă pe profesorul din fața ei nicio ceapă degerată. Luca a răsuflat ușurat, cu toate că în sinea lui considera că se purtase ca un laș. Dar genul acesta de aventuri cu eleve din clasele mari sau, dacă ar fi fost cadru universitar, cu studente, îi repugna. De altminteri, chestiunea erotică, de-a lungul timpului, fusese pentru el o piatră de poticnire, transformată apoi în piatră de șlefuire. Nu fusese timid, dar în aceeași măsură, evitase manifestări necontrolate. După închisoare avusese două dorințe: aceea de-a călători și aceea de-a iubi. Călătoriile nu lipsiseră, deși de multe ori considera că nu face altceva decât turism mediocru și colecționează poze, ilustrate, fotografii. Peisajul vizitat nu avea adâncime și răspundea doar la nivel senzorial. La fel era și cu iubirile, care la început îl emoționau, dar în scurtă vreme se decolorau și simțea brusc că are nevoie de altceva. De fapt, suferea de o carență foarte răspândită: incapacitatea permanentizării. Te bucuri de ceva, dar ceea ce-ți produce bucurie nu după mult timp ajunge să te lase rece, iar tu în continuare tânjești. Soluția? Schimbarea, dar aceasta scobea ca o gheară în suflet și căsca un gol dureros. Următoarea călătorie sau iubire nu-l mai bucura precum cea de dinainte. Era, categoric, ceva diminuat, înțelegând astfel că într-un târziu nicio ofertă nu-l va mai satisface și va rămâne în fața lumii cu mâinile goale. Erau aceleași ca-n pușcărie, pe care uneori și le așeza în fața ochilor ca pe un fel de oglindă pentru a descoperi acolo înțelesurile de neînțeles ale vieții. De aceea, căsătoria lui fusese, de fapt, cu totul altceva decât ce se petrece în majoritatea cazurilor. Sânziana era fiica unui general bătrân, pe care-l cunoscuse în anii de detenție, om care spunea mereu același lucru, dar aceasta nu era repetiție prostească, ci amplificare temută. Vedea lumea ca pe o haină militară. Dacă nu mai e scrobită și nu mai cade țeapănă pe oștean, atunci acela care pleacă la luptă sigur va fi înfrânt. Așa e și lumea acum, spunea el. O haină boțită și pătată. În asemenea condiții, nu mai putem câștiga războiul... Care război? îl întreba Luca, dar generalul tăcea și se scufunda în sine. Fata lui a venit la cununie purtând o rochie albă de dantelă, dar, uitându-se mai atent, Luca a observat că are pe piept o pată, e drept minusculă, dar pată... Se jena să-i atragă atenția, dar, pe de altă parte, se mira că niciunul dintre invitați nu sesizează defectul. Oare așa era menit, ca doar el să observe? Sânziana a simțit deruta lui și a zâmbit conspirativ. Nici în ziua care preceda sfârșitul său, Luca Milescu nu a uitat acel zâmbet. Fata consfințea astfel un fel de secret – doar ei știau că rochia ei de mireasă este pătată – și deci unirea lor pleca de la început cu o defecțiune. Cu alte cuvinte, nu are rost să-și facă iluzii, și exact cum el îi spusese în parcul Cișmigiu tinerei amorezate că, de fapt, ei sunt morți, tot așa, așezat împreună cu Sânziana în fața sacramentelor cununiei, se simțea ca din altă lume. Generalul nu se mai număra printre vii, dar nu murise înainte de a-și reprimi casa, aceasta ca urmare a demersului inițiat de însuși președintele de Gaulle care, vizitând România în vara lui 1968, îi ceruse liderului de atunci să soluționeze urgent acest caz, fără niciun fel de tărăgănare. În anii douăzeci ai veacului, de Gaulle fusese coleg cu generalul la academia Saint-Cyr și-și respecta enorm camarazii. De aceea, indiferent de ideologia regimului de la putere, nu admitea să-l vadă deposedat pe om de ceea ce-i aparține... Doar că Sânziana, până la urmă, tot a plecat în Franța, vrând parcă să se exileze pentru a doua oară după ce primul exil fusese însăși venirea pe lume.

(Fragment din romanul Înainte de întuneric, în curs de apariție la Ed. Litera, BPC)