Ileana Marin

Acum câțiva ani, pe când încă făceam comentarii marginale de mână pe lucrările studenților americani, cărora le predam literatură comparată, am fost surprinsă când un student m-a rugat să-i citesc observațiile făcute. M-am uitat întrebător la el, dar el a continuat netulburat: "Nu înțeleg scrisul cursiv". Mi-am dat seama că, probabil, mai erau și alți studenți care nu-mi înțelegeau comentariile, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu-și făcuseră curaj să-mi spună. Am decis să nu mai scriu pe tablă, ci să fac prezentări ppt; să nu mai cer copii tipărite ale lucrărilor, ci documente word. Treptat, am redus drastic scrisul de mână. Trebuie să precizez că din 1921, când a fost introdus în Statele Unite scrisul de mână care imită textul tipărit, acesta a devenit atât de popular încât acum, 100 de ani mai târziu, scrisul cursiv nu se mai predă decât în cadrul unor cursuri de caligrafie pentru adulți sau în cadrul unor programe universitare. Am ajuns să scriu de mână numai felicitări pentru alții, deși pentru mine continui să iau notițe, să fac scheme, liste de cumpărături sau să-mi scriu programul zilnic în agendă. Încă nu am cedat Calendarului Google. Îmi amintesc, însă, cu plăcere efortul de a-mi concepe o semnătură pe care s-o aplic pe primul buletin de identitate. Era un S, decorat nejustificat, care spunea "Fata asta are tot timpul din lume de pierde 2 secunde ca să caligrafieze un S." La acea vârstă timpul părea nesfârșit. Aș zice că era un S care, mai degrabă, trimitea la codițele de care abia așteptam să scap cu primul meu tuns scurt. E drept că odată cu acel tuns, coincidența a făcut să-mi schimb și semnătura și să abandonez bucla lui S.

Carmen Nistor

Artist caligraf si pedagog fiind, îmi plac toate literele. Dar, recunosc, în anumite tipuri de scrieri istorice există câte o literă-vedetă, spectaculoasă, din cale afară de ornamentată. Așa se face că, deși inițial aceste litere scot câteva exclamații admirative urmate de "eu nu pot să fac asta…" din partea cursanților mei, ajung cumva preferatele lor. Tocmai pentru că sunt provocatoare. Și o să dau ca exemplu litera "g" în scrierile gotice, sau litera "a" în scrierea uncială sau "f" italic.

Pentru mine, literele sunt niște semne grafice frumoase nu doar prin proporțiile lor, prin formă, ci și prin puterea pe care o au, de a ascunde sunete si de a face adunate cât un multivers de posibile gânduri sau povești.

Mihai Dodan

Litera D este a patra literă din alfabetul latin și a șasea din alfabetul limbii române. Derivă din litera grecească "delta", în sistemul cifrelor romane reprezintă numărul "500" și...

Și istoria lingvisticii, cu ton sobru și informații verificate, cu dovezi palpabile, începută undeva pe pereții peșterilor din paleolitic, continuă și azi, când scrisul de mână pare că rămâne undeva în umbră, departe, în spate, înfrânt fiind de accesul la tastaturi moderne și rapide, ce scriu pentru noi, la o simplă apăsare de butoane. Dar nu despre această istorie aș vrea să vă vorbesc azi, ci despre alta, una mai puțin obiectivă, dar nu mai puțin importantă: despre istoria afectivă a literei... D.

Dodan aveau să scrie pe certificatul de naștere proaspăt, ce aștepta liniștit să înregistreze nou-născutul. Cu litere, cerneală și un stilou, mâna tremurândă a bătrânului – parcă refugiat în biroul de luare în evidență a populației – așternu identitatea ultimului său consemnat.

— Gata, domnule, acesta este ultimul certificat, eu ies la pensie. Mă amuză teribil situația, tot doi de D avea și numele de familie pe care l-am scris în primul certificat, atunci când am început această meserie. Știți, literele sunt speciale, definesc forme de viață ce au să cutreiere pământul în căutarea propriului destin. Nu, nu sunt nebun! Sunt doar un funcționar public care a avut suficient timp la dispoziție să pătrundă mai adânc în lumea lor, a literelor, și care azi, ajuns în pragul pensionării, se vede pus în fața faptului împlinit. Litera D m-a urmărit toată viața, am început școala și m-au repartizat în clasa I D, la serbarea literelor am purtat pe piept litera D - eram al doisprezecelea la catalog și din "Dobitocule" nu mă scotea profesorul de matematică. Nu a înțeles niciodată că viața mea era guvernată de litere și nu de numere. Fiecare cu menirea lui. Acum, toată lumea crede că dorm în papucii statului, că mâna mea nu mai are siguranța necesară și că, în curând, o să ajung să mănânc din ele, din litere... Cum să mai vrei după atâția ani să mai mănânci din ele? Sunt sătul, domnule, mi-au ieșit prin păr și l-au cănit, mi-au brăzdat fruntea și mi-au lăsat urme adânci pe față, așa cum numai ele, literele, știu să lase semne inconfundabile. Ce ne-am fi făcut noi fără ele? Unde am fi ajuns? Umanitate fără litere? Peșteri goale? Și așa nu mai știm de unde venim... Literele, domnule, sunt pline de istorie, ne definesc și ne aduc aminte, atât cât mai contează, de unde ne-am unit drumurile. Oameni ai grotelor ce au modelat lutul și l-au transformat în tăblițe pentru a consemna povestea. Literele sunt focul viu al existenței noastre, conștiința, diferența dintre noi și restul animalelor. Cu ajutorul lor, am dat viață gândului și am reușit să-l aducem în fața semenilor noștri, chiar dacă nu mai eram demult acolo, în lumea lor. O punte între moarte și viață, asta sunt! În curând o să plec, dar certificatele astea, scrise de mâna mea, o să ducă mai departe totul. Nimeni, aproape nimeni nu o să se mai oprească din drum să întrebe cine a așternut pe hârtie literele ce compun datele personale, dar toți le vor repeta până când le vor învăța pe de rost. Drumul are un început și un sfârșit, aud tropăitul mașinilor de scris și prevăd cum liniștea lor se așterne odată cu închiderea ultimului producător de mecanisme create întru a consemna zbaterea noastră. Curentul electric este nerăbdător să pătrundă și el în lumea literelor. Sunt doar cicluri, domnule, ne vom întoarce în peșteri...

D este litera mea preferată! Sunt dependent de acest Dodan Mihai, care a apărut din neant și a punctat începutul carierei mele de pensionar. Omul acesta, mogâldeața care azi își revendică numele, o să fie într-o zi mare, recunoscut și admirat, și, pentru că nimic nu este întâmplător, o să-mi fie DOR! Până și intraductibilul "dor" a fost atins și distins cu această literă care m-a fascinat. O să îmi fie dor de părinții ce vin și aduc cu ei bucuria momentului, emoția. Îi văd sugrumați de fericire și le șoptesc: pe litere, vă rog, pe litere... LITERA este speranță...

Mihai Ene

Într-un celebru eseu al său, Irina Mavrodin utiliza o metaforă extrem de productivă, preluată și în titlul cărții: "mâna care scrie", într-un foarte interesant discurs teoretic despre "poietică", adică despre "facerea textului". Preiau această formulă nu doar pentru ideea producătoare, ci și pentru legătura indisolubilă care există între mână și creier, dar și cea cu obiectul scrisului, o continuare firească a traseului ce-i asigură fluxului creator o finalitate vizibilă. S-a discutat de către neurologi această conexiune și au fost analizate zonele care se activează în momentul scrierii de mână a unui text, certificând și științific ceea ce scriitorii intuiau prin propria experiență.

Cu toate acestea, pentru mine scrisul de mână vine abia acum ca un fel de recuperare a unui orizont mai degrabă cultural și spiritual, decât al necesității și abia în această formă mi se pare interesant. Crescând cu o mașină de scris în preajmă și neavând niciodată o caligrafie frumoasă, deși perfect lizibilă, am fost foarte bucuros când am ajuns să scriu pe computer. Adoram țăcănitul mașinii de scris, la care îmi transcriam poeziile pe care începusem să le scriu – mai întâi, întotdeauna, de mână – pe la vârsta de 11-12 ani... Computerul pe care am început să-l folosesc abia la finalul liceului și al secolului trecut a fost o minune care mă scutea de inevitabilele erori de scriere, cu greu corectate la mașina de scris, dar atât de ușor de refăcut din pixelii evanescenți. De aceea, n-am regretat nicio clipă scrisul de mână, obositor pentru lucrări mai lungi și la care am renunțat bucuros.

Agasat însă de email-uri, mesaje, rețele de socializare etc., am o ușoară nostalgie a scrisului de mână și chiar a scrisorilor pe care le găseai în cutia poștală și a căror descoperire îți provoca o emoție deosebită. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în țări ca Japonia și să exersez o caligrafie care are o semnificație mai profundă decât o simplă înșirare de litere într-o succesiune oarecare. E o artă în sine, un exercițiu spiritual în care poți reface sintetic frumusețea perfectă a lumii. Din păcate, într-o epocă pragmatică dominată de utilitarism, aceste experiențe sunt rare și devin din ce în ce mai stranii pentru omul acestui mileniu, care nu înțelege ce are de pierdut. Nu știu dacă același lucru l-au resimțit copiștii la apariția tiparului, dar progresul tehnologic aduce uneori cu sine o diminuare simbolică a unor gesturi sau acțiune care se pierd. Noi ne aflăm între cele două lumi și nu putem decât să ne constatăm condiția aceasta fatalmente intermediară, cu melancolia finalului sau cu exaltarea începuturilor, în funcție de raportarea noastră la realitatea mereu în schimbare.

Ioana Hodârnău

Nu cred că există, în esență, mari diferențe între o literatură scrisă de mână și literatura scrisă la laptop; calitatea unui text sau, din contră, absența ei nu se judecă după modul în care s-a scris, ci după rezultatul final. Din contră, cred că este o problemă de raportare a celui care scrie, a scriitorului față de propriul text; pentru unii, scrisul de mână devine un exercițiu de rafinare, o relație de apropiere, o legătură intimă cu propriul text. Scrisul de mână e un lux extrem de personal. De cealaltă parte, un text scris cu ajutorul digitalului instituie, într-un soi de imaginar colectiv, o obiectivitate sporită, dar marchează, în egală măsură, o ușurătate în prelucrarea textului: orice poate fi șters, orice a fost scris poate să dispară definitiv, fără să fie capturat de memoria vizuală. Încercările textului nu mai sunt la iveală, nu mai survin ca paranteze într-o grămăjoară de litere, literatura curge fără efort, de parcă forma finală ar fi de la început acolo.

Litera* Ă* e pentru mine o literă specială, și nu doar grafic, dar și sonor. E un A, dar totuși nu doar atât. De multe ori sărăcită de drepturile sale scrise, vorbitorii uită să o mai marcheze grafic sau, pur și simplu, e pierdută undeva în graba timpului. Îmi place pentru că e aruncată într-un plan al minoratului, de unde ea exercită însă o mare forță: "ă" spre deosebire de sora ei  nu închide o lume, ci o deschide. Nu e întoarsă spre sine, ci se desface spre necunoscut. E literă particulară a limbii române, singura diafană, volatilă, fără rădăcină. Dar, mai mult decât atât, sonoritatea ei câștigă în fața grafiei. *Ă *e o evadare, e o scuză, e o incertitudine, e timpul de care are nevoie gândul să se așeze.