Revistă print și online

Ființa secretă a unei maladii

Sunt cărți pe care le citim între două bătăi de suflet și care lasă în urmă o umbră cât o viață de om. În cazul lor, lectura se țese cu subtilitate, asemeni unui văl al Penelopei, dincolo de care existența materială și cea ficțională se recalibrează, iar receptarea hermeneutică oscilează între luciditate și reflexivitate. Un astfel de roman este Paturi oculte, semnat de Doina Ruști și apărut la Litera, în 2020.

Dincolo de arhitectura romanescă ce fixează acțiunea în Bucureștiul contemporan, în alternanță cu perioada fanariotă, prozatoarea grefează fantasticul de sorginte metafizică pe povestea de dragoste a doi tineri studenți la Litere, Flori și Lev, ale căror destine trec linia Timpului, găsindu-și simbolic ecoul în dumbrava de roșcovi. Opera are un puls propriu, subordonat celor trei povești-nucleu, prima a Pipicăi și a lui Valache, cea de-a doua a lui Capriceanu și ultima a viitorului cuplu Florina-Lev. Trecerea de la o cronotopie la alta subliniază multiple nivele de reprezentare spirituală a acestor istorii în raport cu eternitatea. Romanul oscilează între timpul lui atunci și cel al lui acum sau între două metafore ce rescriu existența bifazică a unui om: viața și moartea. Granița se estompează în momentele de suprapunere a planurilor povestirii, iar personajele există în afara Sinelui, într-o conștiință universală, în care puterea dumnezeirii ia forme dintre cele mai diverse.

Discursul epic debutează in medias res, astfel încât cititorul cunoaște personajul într-o situație de criză, echilibrată din punct de vedere compozițional prin celelalte capitole, care susțin trama, asemeni unor pârghii simbolice. Cauzalitatea evenimențială se înscrie între limitele realului și este surprinsă în evoluție istorică, în salturi, tocmai pentru a susține acest crescendo al freamătului de dincolo de lume.

De o atenție narativă deosebită mi se pare aventura inițiatică a lui Flori, care trăiește o primă experiență ocultă în patul descoperit la mătușa Lionica, pentru ca, ulterior, să pornească într-o adevărată aventură a regăsirii paradisului pierdut. Paturile devin o luntre a lui Charon, purtând-o pe protagonistă către pragul dintre vieți, acolo unde sufletele redevin parte a matricei universale. Lemnul de roșcov din care sunt făcute o atrag amețitor pe Flori, iar căutarea lor antrenează pulsația animei. Cuprinsă de freamătul dumbrăvii, fata pășește pe drumul eternității, însă are surpriza să descopere un bărbat misterios, de care se simte puternic atrasă, în ciuda faptului că nu îi înțelege gesturile. Umanitatea spiritualizată în personalitatea fiecărui roșcov, ca o prelungire a vieții de dincolo de neființă, umbrele morților din dumbrava ce duce către mare - par toate proiecții abisale ale ființei care nu acceptă limitele. Zbuciumul lui Capriceanu pare inutil, căci într-o lume ce stă sub semnul spiritului, concretețea planurilor lui nu-și are locul. Realitatea nu poate fi delimitată prin coordonate fizice, materiale, iar drumul dinspre viață către moarte nu poate să aibă decât un sens. Refuzul de a accepta noua condiție, aceea a nonexistenței, aduce cu sine suferința eternă a ratării.

Prezentarea evenimențială maschează semnificațiile profund culturale cititorului neinițiat, fapt care subliniază subtilitatea autoarei în camuflarea fantasticului în mundan. Astfel, Flori cutreieră întreg Bucureștiul în căutarea paturilor magice, devenite fie recuzită de teatru, fie mobilier de anticariat, fie creioane, fără a-și pierde însă natura ocultă, pusă în corespondență cu valența mitică a unor ancore culturale, precum patul lui Procust ori cel al lui Baudelaire.

Romanul incită prin permanenta alternare de planuri temporale, care se rotesc într-o mișcare fusiformă, mascând până în final congruența destinelor celor care, de-a lungul timpului, au rezonat cu paturile oculte, lăsându-se purtați de freamătul copleșitor al vieții de dincolo de viață. Din această perspectivă, personajul-cheie al operei este Capriceanu, a cărui neîmplinire în planul existenței lumești reverberează în toposul fabulos al pădurii de roșcovi, iar refuzul său de a-și accepta noua condiție determină evoluția de tip domino a conflictului.

Cu ajutorul lui Lev, Flori află despre întâlnirea providențială a zarafului Petrache cu străinul misterios, care îi va aduce din nemărginirea eternității o mărturie a existenței, ascunsă într-o banală sămânță. Aceasta reprezintă laitmotivul romanului, legat ontologic de dubla natură a lemnului de roșcov, care poartă, în egală măsură, pecetea morții și pe cea a vieții.

Întocmai ca în lumea celor 1001 de nopți, în romanul Paturi oculte se trece din poveste în poveste, pe fundalul foșnetului adormitor, care o atrage pe Flori, asemeni cântecului de sirenă. Fiecare dintre cele 26 de paturi făcute de Valache și de Pipica are propria valență simbolică, iar aspectul lor păstrează energia sufletului creuzet: "Cât se aflau în grădină, roșcovii păreau de-aceeași nuanță, pământii, ponosiți. Abia tăiați își arătau fața adevărată."

Magnetismul erotic pe care îl emană cei care dorm în paturile oculte îi transformă atât fizic, cât și psihic, așa cum se întâmplă cu pianistul Iosif. Dar în special pentru Florina experiența se dovedește una totală, fiind capabilă să își armonizeze vibrațiile sufletului cu cele ale existenței în lumea altor sfere. Cuplul pe care îl formează în final păstrează vie calea împlinirii prin iubire, ca manifestare spirituală a fatumului sau ca o metaforă extinsă a vieții, mai ales că "Între ei existase mereu o foșnire de roșcovi."

Povestea lui Capriceanu este surprinsă compozițional într-o tonalitate distinctă, accentuat reflexivă, mixând semnificațiile mitice ale imaginarului romanesc pe o structură eseistică, ce are în centru o problematică profund existențială. Experiența vieții materiale, urmată de trecerea în alt plan spiritual proiectează, în realitate, fundalul unui conflict de natură filosofică, ce traversează întreaga operă a prozatoarei. Revelația pe care o are Capriceanu – care simte că "Prin ochii lui Flori totul arăta diferit. Ființa lui secretă, sâmburele despre care nici nu știuse, se deschidea." – este pusă într-o corespondență subtilă cu finalul romanului, prin care se marchează dezavuarea naturii plurivalente a acestuia: "Nu cumva molima care cuprinsese orașul era chiar el?" Trimiterea simbolică întărește, paradoxal, drama unui alt personaj reprezentativ al Doinei Ruști, Zogru. Aceeași legătură între viață și moarte, între eros și împlinire subordonează semnificațiile textului unui flux narativ ce pare că se hrănește la nivel simbolic din frământările personale ale vocii auctoriale. Aflat în fața propriei jumătăți, Zogru are o experiență revelatorie, înțelegând plenar rolul său în lume și modul în care vibrațiile propriului suflet umplu spațiul luminii și al timpului. Alături de perechea sa, duhul cutreieră cu voluptate geografia și istoria a zeci și sute de oameni, "luând cu ei gândurile și sentimentele fiecăruia." Zogru recunoaște în sine "pulsul neștiut al lumii", în timp ce aripile propriului suflet învăluie prin fiecare bătaie povestea eternă a iubirii.

Paturi oculte este un roman care se citește întâi cu sufletul și apoi cu mintea, provocând constant cititorul să vadă dincolo de sfera narativității obișnuite. Poziția scriiturii Doinei Ruști este una consolidată în arhitectura literaturii contemporane, romanele sale creând universuri ficționale compozite, de o finețe distinctă a țesăturii scriitoricești. Această nouă apariție pare să se desprindă totuși de filonul Trilogiei fanariote, dând măsura întregului talent al prozatoarei, aflată constant într-o căutare a noi forme de expresie în raport cu Timpul și cu Istoria. Marele său merit rezidă în tensiunea care învăluie evenimentele, în ritmul prin care Logosul se materializează și, mai cu seamă, în forța pe care i-o imprimă discursului sensibilitatea creatoare, desprinsă parcă din același zbor al fluturilor albi care poartă pe aripile lor suflul vieții, ascuns în lemnul dens al lemnului de roșcov din roman.

Luiza NEGURĂ

Masterandă a Facultății de Litere, la Universitatea "Al. I Cuza", Iași, e preocupată de hermeneutică literară. A publicat mai multe lucrări critice în diferite volume colective, dar și proză scurtă.

în același număr