Ar fi vrut să nu-l mai doară spatele. Era singurul lui gând în timp ce sprijinea televizorul pe suportul Vesa. Știa că cele două cleme din spate se fixau pe tija metalică într-o poziție precisă și ar fi avut nevoie de ajutor. Greutatea și dimensiunea incomodă a diagonalei îl obligau să acționeze precaut. Iar cel mai tare îl enerva când nu găsea patentul sau te miri ce altă piesă, în timp ce cu o mână proptea de genunchi rama ecranului și cu cealaltă bâjbâia în căutarea ei. Atunci îl auzeai cu câte un "Futu-ți morții mă-tii, că doar te-am luat din trusă și te-ai dus în pulă cu satelitul", după care muta tv-ul înapoi pe canapea și amețea căutând-o. Avea și obsesii, era conștient de ele. Că dacă punea mâna pe un diblu și se întâmpla ca fix ăla să-i pice din mână când se pregătea să-l bage în gaura din perete, se oprea și înjura. Nu-i păsa de timp, îl căuta peste tot, fără să se deranjeze să ia un altul din trusă. Și nici nu era vreun zgârcit. Credea în energii și în fenomene care se întâmplau cu o cauzalitate. Așa și cu mutarea lui. Pentru a șasea oară în cei 11 ani de când terminase facultatea își cărase agoniseala într-o altă sufragerie. Își aranjase boarfele în cutii până ajunse să se plictisească și de ele.

Dacă n-ar fi ținut la sutele de cărți, le-ar fi dat foc și ar fi și zâmbit pe deasupra. Dar pentru ele trebuia să meargă mai departe chiar dacă îl durea spatele. Era conștient că nu-l va lăsa curând și n-avea nici cine să-i facă un masaj. Mi-ar prinde bine puțin diclofenac sau câteva căușuri de spirt aruncate pe piele, își zise. Îi plăcea atingerea mâinilor de femeie și mai ales palmele ce staționau în zona coccisului. Dincolo de efectul terapeutic, îl excita.

Dar imaginea nu ținu mult. Cu cheia franceză în mână, încercă să prindă piulița din spatele tv-ului și s-o strângă cât să nu-i alunece de pe suport. Un nou junghi îi trecu prin corp. N-ar strica un RMN. Avea până la urmă o moștenire genetică destul de urâtă, care să-i dea de înțeles că durerea nu era o fiță. Tatăl cu 4 operații: 2 hernii de disc, două ciocuri și dureri repetate la schimbarea vremii și unchiul cu alte două hernii pe coloană. De vreo lună slăbise, stresul unei noi despărțiri îl descumpănea. Și ar fi vrut să nu i se pară o alegere greșită, dar nici asta nu știa. Cedase, renunțase la apartamentul pe care îl achiziționaseră împreună cu credit ipotecar, renunțase până și la biroul lui, la priveliștea pe care o avea, cu munții în zare și rândurile de blocuri de la poalele lor sau la locul de parcare de sub copac. Renunțase până și la a sta în sufrageria unde soarele încălzea uniform întregul spațiu și ațipea, din când în când, în scaunul cu spătar de plasă.

Azi privea de la fereastra altui apartament fix la 300 de metri mai departe. Era la același etaj, 9, pe aceeași parte cu soarele, văzând aceiași munți din depărtare. Blocurile de la poalele lor erau tot acolo, dar răcoarea noilor pereți îl făcea să tresară. Se uita la blocul din fața lui. În acel bloc renunțase să mai împartă cei 48 de metri pătrați cu cea care până nu demult îi fusese logodnică. Se întristă, dar alungă și gândul ăsta de parc-ar fi uitat un bon într-un coș de cumpărături. Junghiul nu. Îl resimți în zona lombară și-și aminti unde a pus șurubul. Îl luă, îl învârti de câteva ori în diblu, cât să nu alunece televizorul și se îndepărtă de el. Pare ok, își zise, hai să văd dacă e și drept. Și căută polobocul. Îl găsi în cămară, lângă trusa cu șurubelnițe. Pe o muchie avea o dungă de marker negru. Îl mai folosea și pe post de riglă când nu avea la îndemână altceva. Acum îl poziționă pe rama de sus a ecranului și așteptă. Bula de aer se mută spre stânga. Cum mă-sa, că doar l-am calculat, răbufni. N-am dat găurile la nimereală! Și dă să se uite în spate, să verifice diblurile. Păreau în regulă, asta până s-a proptit în tv și s-a mișcat. Suportul de fier a alunecat și el pe perete, mișcând bula de aer din micul vizor. În cei 2 cm de polistiren, diblul juca așa cum voia. Apucă nervos cheia franceză și împingea, în timp ce cu cealaltă mâna pusă contră strângea. N-avea nicio treabă, diblul se învârtea cu tot cu șurub și un nou junghi îi tensionă spatele. Căzu într-un genunchi, cu capul lipit de palmă. Își masă fruntea și imaginea serii de dinainte de plecare îi apăru în față. Era pe canapea cu telefonul în mână. Scrola fără vreun interes. În față avea biblioteca pe care o făcuse la comandă după o schiță comună cu Sonia. Luase modelul de la un corp de mobilă văzut într-un magazin și-l proiectă la 3.70 lungime cu 2,50 înălțime. Avea două dulapuri și restul spații pentru cărți. Aranjase romanele în linie, să arate bine, cum învățase la librărie. Lucrase acolo vreo doi ani. Pe Sonia tot la librărie o cunoscuse, dar fugitiv. Venise într-o seară să cumpere o carte de integrate și cipuri pentru prietenul ei. Era aproape ora închiderii și Andrei spăla podeaua. Dacă fura startul la curățenie câștiga undeva la 5-10 minute în plus. Putea s-o întindă mai repede spre cămin. Că pe atunci era student la Litere și Teo îl aștepta în cameră. Poate d-asta era și relaxat sau așa părea din exterior. În timp ce scrola pe ecranul telefonului, se revedea cu mopul în mână. Acoperise cam jumătate din încăpere când Sonia coborâse cele douăsprezece trepte până în subsolul unde lucra. Era un spațiu de trei pe patru metri, cu rafturi prinse în perete și secțiuni diferite de beletristică. Tavanul era vopsit în bronz, susținut din loc în loc de grinzi masive de beton. Pe jos, gresia crem lucea de la soluție. Când îi auzi pașii, își propti mâinile în coada de la mop și apucă să-i vadă fața o fracțiune. De pe penultima treaptă ea aruncă un ochi să vadă dacă e cineva înăuntru și privirile li s-au întâlnit, moment în care s-a speriat și a luat-o la fugă pe scări. Bizar, și-a zis Andrei și s-a dus după ea. A prins-o pe la jumătate și i-a spus că e ok, poate să intre. Să nu-și facă griji de podea, că îi mai dă o mână. Ea a coborât temătoare, de parcă n-ar fi vrut să-l deranjeze. A întrebat-o cu ce s-o ajute? S-a îmbujorat. Nu-i venea să creadă că vorbea cu ea. Și lui îi era greu să spună ceva. Era o prezență care îl neliniștea plăcut, ca o premoniție ce avea să se împlinească. S-a dat în spate, cât să-i lase spațiu să ajungă la secțiunea de Bricolaj și IT și s-a prefăcut că aranjează un teanc de cărți. Cât Sonia stătea cu spatele, dinspre el se auzi o bușitură și o scurtă înjurătură. Se întoarse să vadă de unde venise zgomotul și-l văzu aplecat asupra cărților pe care încerca să le adune de pe jos. Lăsă cartea de IT pe marginea raftului și întinse mâna să-l ajute. Pielea degetelor se atinse și-l electrocută. Ea se înroși și dădu vina pe puloverul cu care era îmbrăcată. El se amuză pe mișcarea statică și pe neîndemânarea lui, apucă teancul și-l lipi pe aceeași margine de raft.

— Vezi, m-ai emoționat! Am și bulit câteva cărți, râdea în timp ce se ținea de spate. O durere scurtă, ca un ac înfipt în coaste, îi săgetă zona lombară.

— Îmi pare rău! Te pot ajuta cumva? Cumpăr o parte acum și pe cealaltă luna viitoare, dacă e ok. Nu vreau să-ți creez probleme.

— Despre ce vorbești? Despre cărțile astea? Nu-i bai, stai chill că se vând ele. Dacă nu acum, luna viitoare le bagă la promoție. În plus, nu e vina ta că sunt eu împiedicat.

— Dacă nu coboram, ți-era ok. M-a pus dracu’ să vin pentru cartea asta. Nici nu găsesc antenele vieții și ți-am făcut și probleme. Lasă-mă să cumpăr juma’ din ele să mă revanșez.

— Nu e vina ta, repet. Hai să vedem, poate găsim ceva din domeniu. O fi prin vreo carte de fizică. La ce ziceai că-ți trebuie? Dar întrebarea rămase în aer. Sonia se închise în lumea ei.

Ar fi vrut să afle mai multe de la ea, dar discuția n-ar fi dus nicăieri. O vedea îmbufnată și încercă s-o facă să înțeleagă că în fiecare zi cădeau cărți de pe rafturi și nu era nicio problemă. N-avea nimic de plată. Numai că ea nu se lăsă. Luă la întâmplare o carte de IT, cât să-i dea sentimentul de control și urcă. Andrei o lăsă să plece, rămânând confuz și ușor supărat.

Ce pana mea a fost asta, își zise. Și de ce mă simt vinovat?

Ieși din librărie cu o senzație de apăsare, că reacționase greșit. N-ar fi trebuit s-o lase să cumpere cartea doar de dragul recompensei. Nici n-avea ce face cu ea. Era o carte de C++ . Și poate dac-ar fi insistat puțin, ar fi reușit.

Plecă supărat spre cămin. Avea nevoie să se binedispună. Nu putea ajunge la Teo cu fața aia lungă, l-ar fi luat la întrebări și n-avea niciun chef să-i povestească. Gelozia ei l-ar fi obosit și mai tare. Așa că se gândi la un lucru din trecut. La prima oară când aprinsese o țigară. Avea șase sau șapte ani când taică-su îi ceruse să-i aducă pachetul de pe tăpșanul balconului și el scosese o țigară, aprinsese un ochi de la aragaz și ținuse capătul pe flacără până hârtia se înnegrise. Crezuse că e aprinsă și i-a întins-o tatălui. Iar el a început să urle și să-l întrebe cum de a aprins țigara și dacă fumează? I-a răspuns că doar a pus-o pe foc puțin, cât să se aprindă. După care s-a liniștit. Băiatul lui nu fuma.

Amintirea nu-l binedispunea, dar măcar reuși să-l scoată din filmul de la librărie.

(frag din roman in lucru)