Revistă print și online

DRACULA: O poză pentru psiholog

Mi-e imposibil să mă gândesc la soarta Contelui Dracula fără să nu mi se încurce mintea în jungla consumeristă a legendei sale. Înainte de toate, posteritatea lui Dracula este o orgie pop, în care advertising-ul și bișnița de stațiune s-au încâlcit într-o alianță indestructibilă. De la "Nosferatu" lui Murnau (1922) și până la pălinca și brelocurile cu dinți de vampir de pe tarabele Branului – o maree globală de capitaluri plimbă figura Contelui într-o bulă atemporală a kitsch-ului și a falsului. Cultul personalității este o parte integrantă a schimburilor comerciale, iar cel mai celebru dintre strigoi reprezintă cu siguranță, în termeni pecuniari, un cult aparte al personalității.

https://www.youtube.com/watch?v=VwCpz0ZON3E

Era necesară această introducere pentru a face trecerea spre Pacificul de Sud. Undeva în imensitatea de smarald a oceanului, ne așteaptă Contele pe un atol din salba Insulelor Marshall, acele recifuri pe care creșterea nivelului apei le-ar putea scufunda în următoarele decenii. Apropiem imaginea pe hartă până când din întinderea acvatică începe să capete formă uscatul, iar din nisipurile albe se desprinde o structură futuristă, o vastă cupolă antisolară (o tehnologie de înaltă precizie produsă în Silicon Valley, ce menține atolul cufundat într-o noapte permanentă). Aici, într-un conac minimalist construit în stilul taiwanez al bioarhitecturii, ce împrumută însă ceva din aerul retro al vestitei Fallingwater, vila proiectată în anii 1930 de Frank Lloyd Wright, fondatorul arhitecturii organice, trăiește Contele. Poate vă miră, dar gusturile i s-au schimbat peste veacuri – adio, morbidețe gotică.

Privirea noastră umblă prin încăperile conacului, inventariind designul interior, și se oprește pe terasa cu vedere spre ocean. La o masă lungă, o suită de specialiști stă cu ochii țintă spre Conte. "Oculta" de consilieri financiari, avocați și contabili, unica sa legătură cu lumea exterioară, continentală. Cu posteritatea. Ei sunt cei care conduc rețeaua complexă de intermediari ce-i transportă în conturi venituri de coypright din cinematografie, magazine de artizanat, desene animate, băuturi alcoolice ș.a.m.d. Odată cu revoluția industrială, omenirea s-a complicat, nu mai poți face nicio mișcare fără să apelezi la intervenția unui blestemat de bancher.

O dată pe lună are loc o astfel de ședință, în care Contele, cercetat de privirile neutre ale birocraților din subordine, trebuie să semneze cu numele său fals hârțoagele tuturor acestor linii de cash flow. Aprobări, devize, redevențe.

Uneori, vanitatea pune stăpânire pe Conte, și-atunci îi vine să răbufnească, să le urle în față sclavilor ăstora că habar n-au cu cine stau de vorbă, cine se află în spatele pseudonimului. Nu un magnat dubios care zace-n beznă în buricul oceanului, sub o cupolă SF, din pricina unei boli oculare, și care scoate tone de bani grație flerului pe care l-a avut la un moment dat în achiziția unor pachete de acțiuni ale brandului Dracula, așa cum cred ei, așa cum le-a livrat el povestea.

Însă nici n-ar avea cum să le demonstreze că el este însuși Contele. Și-a pierdut exclusivitatea biologică: colții și i-a pilit în urmă cu mulți ani, într-un acces de depresie, văzând că tehnica dentară poate forja acum oricui dorește o pereche de canini vampirici. Iar pelerina, ținuta sa de burghez medieval, ar părea cel mult o costumație ridicolă de Halloween. Cât despre metamorfozarea în liliac, aia e doar o scorneală literară. În plus, la cât de variat este acum spectrul tulburărilor mintale, ce relevanță ar avea faptul că se hrănește cu sânge, când există atâtea cazuri de canibalism în lume, ca să nu mai pomenească de vechile leacuri din Balcani, printre care și vindecarea sterilității femeiești prin consumarea unei căni cu sânge cald de prepeliță pe stomacul gol, leacuri care cu siguranță n-au dispărut. Ah, și cât de jenant ar fi să se afle că-și comandă lăzi cu sânge de pe dark web (de la niște medici corupți dintr-un centru de transfuzie din Franța), că nu mai practică, așadar, vânătoarea de "donatori", c-a decăzut atât de mult încât a devenit un indice puturos al e-commerce-ului.

Mai simplu de-atât n-o poate spune: pur și simplu a ajuns funcționarul propriei legende, o caricatură funciară. Noroc că organismul său neuman încă-i mai pompează limfă într-un mușchi al plăcerii, pe care i-l stimulează, de câteva ori pe lună, un fotomodel bielorus. Magnifica Vera. Un elicopter o aduce pe insulă. Când Vera, urcată deasupra lui, își desface fundele ce-i țin bikinii pe șoldurile ample, Contele uită de istovitoarea-i eternitate și, preț de câteva minute, îi contemplă dansul părului, lăsându-se legănat de unduirile ei de bazin, aprige ca niște alunecări de teren. De-ar ști magnifica Vera cui îi furnizează mișcările-i profesioniste, de-ar ști vaginele câtor epoci a traversat mădularul acestui daddy mumifiat, sosia papițoiului Hugh Hefner...

O, nu, nu este un deținut pe această insulă. Câteodată (din ce în ce mai rar) mai și călătorește. Îl putem întâlni noaptea la o cafenea din Enimönü, plimbându-se cu capul în pământ prin bazarul de mirodenii de lângă Podul Galata. Sau învârtindu-se singur într-un carusel din Jardin d’Acclimatation. Ori călare pe-un ATV prin colbul Anatoliei, la poalele Muntelui Nemrut. Dar pentru Conte faptul de-a călători s-a redus la o simplă și banală realitate geografică, pierzându-și orice raționament aventurist. De aceea, se rezumă tot mai des doar la imensitatea vecinătății, preferând să iasă în larg cu șalupa la căderea nopții decât un zbor charter la zeci de mii de kilometri depărtare.

Sub reflectorul lunii, Contele turează la viteză maximă ambarcațiunea. Șalupa sare pe valuri, umplându-i urechile de zgomotul mecanicii. Și uneori, când revine la mal, cu pieptul plin de adrenalină, se duce ață spre un anumit sertar. Trage nervos de el și, gâfâind, apropie flăcăruia sfeșnicului (un obicei gotic la care, iată, n-a renunțat) de întunericul dinăuntru. Pâlpâirile focului dezvelesc silueta trasă-n în argint a unui țăruș. Ridică obiectul din moliciunea așternutului de mătase, îl cântărește în palmă cu o încordare extatică și începe să-i plimbe vârful în jurul inimii, trasând lent o spirală în așteptarea gestului decisiv. ÎMPLÂNTAREA. Tensiunea crește în falange, în timp ce vârful alunecă tot mai mult spre centrul inimii. Contele însă nu duce niciodată treaba până la capăt. Stă așa minute-n șir, până când buzele i se descrețesc, iar linia sprâncenelor i se dilată. Țărușul este așternut la loc în culcuș. După care, Contele scoate dintr-un alt sertar o agendă și consemnează în ea data și ora; apoi, făcând o poză cu telefonul, i-o expediază pe WhatsApp psihanalistului său.

După acest ritual, câteva ore rămâne în beatitudine și-și jură (oare a câta oară?) că ăsta e ultimul, gata, e chiar ultimul, de data asta este Ultimul secol de viață.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

în același număr