În anul 1850 Vasile Alecsandri scrie prima comedie din seria Chirițelor intitulată Chirița în Iași sau Două fete și-o neneacă, urmată de Chirița în provincie, în 1852, Chirița în voiaj, în 1864, și Chirița în balon, în anul 1875. De atunci și până în prezent personajul a menținut vie imaginația regizorilor, realizându-se fel și fel de montări scenice care mai de care mai diferite. De la Chirițe interpretate în travesti, jucate de Matei Millo, Miluță Gheorghiu sau Teodor Corban, până la rolurile emblematice, create de Tamara Buciuceanu-Botez sau Draga Olteanu-Matei, Chirița a rămas un personaj reprezentativ pentru cultura română, chiar și în ziua de astăzi. Ceea ce reușește Alecsandri să construiască este o tipologie umană, care aspiră să fie ceea ce nu este, jucând astfel tot timpul un rol. Chirița își dorește să trăiască într-o lume perfectă, ceea ce nu se potrivește cu realitatea socială a epocii. Venind dintr-o familie din provincie, însușirea bunelor maniere și a stilului franțuzesc este complicată și orice încercare a ei de a-și educa copiii în spiritul acesta, este nu doar sortită eșecului ci sortită amuzamentului, pentru că în fond de aici se naște comicul creat de Alecsandri, din situațiile inedite și jenante în care femeia este pusă.

În perioada tristă pe care o traversăm, readucerea Cucoanei Chirița pe scenele teatrelor și actualizarea ei nu poate aduce decât bucurie și voie bună în ochii spectatorilor. De exemplu, Ada Milea a readus la Cluj-Napoca spiritul Chiriței prin spectacolul Chiritza în concert, piesă laureată în 2019 cu premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol. Succesul a fost răsunător, prin urmare, inspirată din situația actuală s-a creat și Chiritza în Carantină cu premiera în anul 2021.

La București, Cucoana Chirița se transformă în K.i.R.i.T.Z.A, o femeie modernă, elegantă, excesivă și, surprinzător pentru toată lumea, - soprană. Da s-a înțeles bine. În spectacolul montat de Gigi Căciuleanu la Teatrul Național I.L.Caragiale, diva lui Alecsandri este o primadonă de operă, ce ne încântă cu vocea ei. Peste toate comportamentele franțuzite și mimate ale personajului principal, această calitate vine ca o cireașă de pe tort, încununând astfel eleganța și gustul.

Mersul la Operă este în majoritatea operelor literare clasice rezervat oamenilor instruiți, conți și contese, regi și regine, duci și ducese, în principal persoanelor cu un rang în societate, unde rafinamentul (uneori kitschos) este la cotele cele mai înalte. În spectacol Kiritza (Oana Berbec) reușește să câștige inimile spectatorilor atât prin interpretarea temelor muzicale, cât și cu felul dezinvolt de a juca fiind stăpână atât pe partitură cât și pe mișcările de dans.

Mi-a plăcut vestimentația simplă, o rochie roșie, elegantă ce se potrivește perfect cu simplitatea scenografiei. Unii regizori au tendința de a o împopoțona pe Chirița cu tot felul de haine colorate și cu bijuterii, subliniind lipsa de gust a personajului. Gigi Căciuleanu optează însă pentru simplitate, spectatorul nefiind apăsat de elemente simbolice, de un decor sofisticat sau de vestimentația standard a Chirițlor tradiționale. Scenografia este semnată de Florilena Popescu-Fărcășanu, spațiul scenic fiind unul aerisit fără multe elemente inutile , acesta rămânând la fel pe tot parcursul reprezentației.

La începutul piesei, în mintea spectatorului avizat se poate naște o întrebare în legătură cu motivul pentru care există atâta spațiu gol (scena sălii Studio fiind una ofertantă) însă răspunsul vine repede prin faptul că dansactorii îl utilizează ca spațiu de joc și de dans.

O găselniță interesantă este faptul că Bârzoi, soțul Kiritzei, supraveghează toată desfășurarea acțiunii dintr-un portret, aflat în aer, intervenind în spectacol prin vocea lui Marius Bodochi. În afară de momentele când se aude vocea soțului,  iar atenția publicului se mută într-acolo, tabloul este pe toată durata spectacolului într-o lumină slabă, pentru a ne fi subliniată prezența permanentă a stăpânului casei.  

Cei trei copiii ai Kiritzei - Aristița (Fulvia Folosea/Aylin Cadîr/Crina Semciuc), Calipsița (Costina Cheyrouze/Crina Semciuc/Aylin Cadîr) și Guliță (Lari Grigorescu) - am putea spune că reprezintă oglinda familiei Bârzoi, păstrând legătura cu reprezentațiile clasice, la nivel de text și caracter; sunt răsfățați peste măsură cu o educație ce se vrea a fi aleasă însă bineînțeles că nu este așa.

Toate personajele piesei lui Gigi Căciuleanu dansează, cântă, aleargă, fiind într-o continuă mișcare, lucru ce-l ține pe spectator alert. Dar, dincolo de coregrafie, și limbajul joacă un rol foarte important în desfășurarea spectacolului, fiind introduse jocuri de cuvinte inteligente, aluzii la lumea nebună pe care o trăim cu toții azi. Dacă stai și privești dincolo de ceea ce vezi pe scenă realizezi că Alecsandri a reușit să construiască personaje mereu actuale, care se potrivesc în orice cheie de interpretare le-ai așeza. Societatea zugrăvită pe scenă poate fi considerată absurdă, cu niște personaje despre care ai putea spune că nu cunosc tristețea sau suferința, deoarece știu că sunt blocate într-un cerc vicios al inocenței; prin urmare singura armă cu care pot să lupte este umorul. Râsul aici însă nu este unul tragic sau simulat ci este natural, provine din însăși din natura și sufletul personajelor, fă a cădea vreo o clipă în vulgaritate.

Piesa are și un subtilu: Jocul de-a.... iar spațiile punctate personal le-am considerat o invitație către spectator să accepte convenția și să completeze singur cu ceva. Inițial primul lucru a fost să găsesc o paralelă cu Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, și am găsit-o. La Sebastian personajele se izolează timp de o lună la pensiunea Weber tocmai pentru a scăpa de zgomotul și agitația orașului, pentru ca mai apoi fiecare să se întoarcă la viața lui. În luna respectivă însă, comunitatea de la pensiune este una închisă, prin urmare legăturile cu lumea reală sunt tăiate și fiecare personaj își poate asuma o cu totul altă identitate aici, fără ca nimeni din afară să afle acest lucru vreodată. Ne interesează mai puțin cum sunt personajele în lumea reală, ci ceea ce este important este acțiunea de la pensiune, adică ceea ce publicul vede. Revenind acum la Kiritza lui Căciuleanu, nu putem oare să ne întrebăm dacă acțiunile și ceea ce vedem pe scenă constituie o înscenare, iar în viața de zi cu zi Kiritza, Ion (Ionuț Toader), Guliță, Luluța (Ileana Olteanu / Aylin Cadîr), Leonaș (Ciprian Nicula / Florin Călăbăjos), Pungescu (Florin Călăbăjos / Mihai Calotă), Bondici (Mihai Munteniță / Emilian Mârnea), Aristița, Calipsița, Doamna Enerva(n)tă (Victoria Dicu), Șarl (Eduard Adam / Mihai Munteniță / Lari Giorgescu), Cociurlă (Axel Moustache), Brustur (Petre Ancuța), Mihăiță ( Mihai Calotă) și Bârzoi se poartă exemplar? Nu cumva poate tot ceea ne este prezentat timp de o oră și jumătate este o comedie menită să distreze spectatorul și să-l facă să îmbrățișeze aceeași bună dispoziție pe care o au și personajele lui Alecsandri? Pentru că de-a lungul spectacolului ni se transmite faptul că ce vedem este de fapt o comedie, iar că în fața noastră se desfășoară un spectacol de teatru, menționându-se chiar că ne aflăm la Teatrul Național.

Spectacolul în sine este unul agreabil, relaxant cu o coregrafie bine gândită și replici inteligent scrise. Regizorul împreună cu asistentul de coregrafie Lelia Marcu-Vladu  au reușit să transforme actorii TNB în veritabili dansatori, aceștia combinând jocul actoricesc cu dansul creându-se un tot unitar ce oferă plus valoare reprezentației.  Mai există însă o dualitate și anume aceea dintre spiritul ludic al caracterelor de pe scenă și spiritul liric, condus de Kiritza, care reușește să-i dirijeze pe toți. În spatele necunoașterii ei se află totuși o dorință de a-și vedea copiii căsătoriți cu parteneri net superiori.

Ca structura narativă curgerea este lină iar fondul sonor este creat de Jacques Offenbach și Paul Ilea.

Spectacolul lui Gigi Căciuleanu dovedește că ciclul Chirițelor își va păstra mereu actualitatea și modernitatea, continuând să bucure generații multe și de acum încolo adaptându-se de fiecare dată realităților cotidiene.